Cerul... si Baza 90 Aviatie

        Baza 90 Aviatie: Ziua Portilor Deschise
        La 7:00 a.m. eram in picioare azi. La 8:00 ma urcam in masina la Laura, prietena cu state vechi, si la 8:15 eram in parcarea Bazei 91 Aviatie. Soarele ne batea cu incredere pe umeri. Mona , mi querida amiga, si lumea ne asteptau in parcare. "Aterizasera" putin mai devreme. Calcam cu bocancii praful in drum spre poarta de acces. Ochelari de soare, sacul in spate, sticla de apa, buletinul, si apoi microbuzul pana la pista...

        Pe dreapta, mese cu umbrelute.. Apa, sucuri si cafea...Sweet mother of God! Cafeaua  aviatiei!.. Pe stanga?... Ele... "Pasarile cu fuselaje" ale cerului... Ambulanta aeriana Medevac, Hercule pentru transporturi (are o cala in care poti sa joci fotbal), avioane cu tehnologie pentru cartografiere si fotografiere, Antonoave... Nu le stiu numele la toate, sa imi fie cu iertare, mi-as dori sa imi petrec insa restul vietii in mijlocul lor... Avioanele, fie de lupta, fie cargo, fie... de orice or fi... Iti dau un sentiment de invincibilitate... Pe care toti ar trebui sa il traim macar o data in viata. Un sentiment de putere, siguranta, curaj, determinare, ambitie... Si sclipirea ochilor, tensiunea crescanda, pulsul accelerand... Adrenalina, endorfine... Zambesti tamp in timp ce stai in carlinga, sau defilezi prin cala, te sprijini de coada elicopterului, sau stai sub motoarele imense de propulasare, langa rotile trenului de aterizare, sau agatat de vreunul din manerele nenumarate pe care le gasesti in avioanele de transport si nu numai...

        Astazi am cunoscut un medic din aviatie, un comandor cu state vechi, multi ingineri de zbor si piloti. Erau acolo sa iti povesteasca despre meseria lor. Si Dumnezeule mare, cand incepeau, se scurgea prin fiecare por si vena pasiune. Absoluta pasiune. Avionul sau elicopterul, ala era pentru ei totul. Dar totul. Ii faceau sa para larger than life... Acolo, pe pista, unde Mona cunoastea pe toata lumea datorita faptului ca a crescut pe pista si a muncit printre ei, pareau toti o mare familie. Ca tehnicieni, ca piloti, ca fotograful de la Cer Senin, ca medic sau comandor, toti, dar toti, pulsau... Simteai prin venele tale energia si mandria si respectul din ei. Vorbeau aceeasi limba. Traiau acelasi tremur cand atingeau manerul si scara sa se urce in avion. Nu numai utilitare, dar si aeronave de lupta, nu numai mari si puternice, ci si mici si iuti ca MIG-urile pe care insa nu am avut sansa sa le vedem, hangarul, pilotii si uniformele si ochelarii lor de soare, comandorul ... soarele si apa bauta cu o sete incredibila in timp ce stateam sub aripa unui Hercule la umbra si ma minunam de imensitatea lui...Toti si toate acestea m-au facut sa uit pentru 2 ore cine sunt, ce probleme am sau nu, ce mai conteaza sau nu, daca mai am ceva de pierdut sau nu... Am trait viata altcuiva. Altcuiva care eram o eu lipita de scari, trape, sisteme de prindere, scaunul din carlinga avionului de cartografiere, sau din cea a AN-ului. Respiram prin toti porii (desi nu ma ridicasem de la sol) libertatea cerului...

        Le ascultam povestile.. Radeau, se intristau. Au avut succes in misiuni in Afganistan. Au pierdut prieteni in prabusiri. S-au batut cu fricile si bucuriile lor. Au pus mana prima oara pe mansa atunci si acolo... Au invatat cele un milion de butoane si ceasuri si sisteme de pilotaj, si spuneau "A! Sunt usoare! Le tin minte pe toate oricum. E ca mersul pe bicicleta!" Si zambeau cu caldura. Vorbea despre sufletul lui pilotul acela. Am trait cu ei scrasnit din dinti, zambete de aterizare, tensiune de decolare spre lumi deschise, periculoase sau pline de aventura. Imi crestea iarasi adrenalina in corp. "Mi-am ratat cariera. Sau intr-o alta viata am fost parte din vreun escadron de lupta, sau cargo, cine stie?!" imi spunea inima. Si batea. Dar batea.. Ce simt cand sunt pe langa, in, sub, sau prin avioane, este ceva ce poate sa explice doar cei care, fara sa aibe habar de ce, iubesc aeronavele.
        Un pic mai incolo, pleca spre pista pragatindu-se de decolare un avion civil, Tarom, cine stie spre unde? Am inchis ochii si am ascultat motoarele care maraiau nervoase, incinse de caldura care urca si urca.. "Merge pe pista... se pregateste.. pornit propulsoarele... s-a ridicat.."
        As putea sa traiesc intr-o baza de aviatie printre ele o viata intreaga... Recunosc, o vad ca pe un sistem de protectie. Am senzatia ca acolo, printre ele, pe cer, nu ma poate atinge nimic. Si jur, in aer, oricat as avea de tandari sufletul, sus acolo se reintregeste. Sus acolo nu ma poate atinge nimic.. Si sunt la atatica distanta sa ating infinitul...
       Va multumesc tuturor pe care i-am intalnit azi, chiar si strainului care mi-a dat castile pentru comunicatii din carlinga, noi-noute ca sa ma pozez cu ele, pentru cele cateva ore de invincibilitate, infinit, absolut, putere, si fara de teama care le-am trait... Spre norocul meu mi-am gasit instrumentele pentru echilibrarea neuro-psihica personala: aeronavele. Pe pista, si langa ele, sunt acasa...
        Duc cu mine o copilarie traita vara de vara ori pe dealurile din vecinatate, ori in port, langa uniforme albe si un unchi capitan de nave cargo maritime. Marina si aviatia. Surori. Aer si Apa. Iar eu sunt pe Pamant. Si stiu ca prin ele, ma simt completa cand ma uit spre Univers.
        Tot respectul, toata admiratia pentru meseria pilotilor, a inginerilor de aeronave, a celor de telecomunicatii... Jos palaria pentru familia care sunteti. Pentru spirit. Pentru unicitate. Pentru ce ati ales sa traiti..


Yours, 
Me