Drumul spre vindecare

Cred ca este o lege a firii: ai nevoie de extreme ca sa inveti sa apreciezi binele cand vine. Ai nevoie de echilibru ca sa spui ca ai aplicat ce ai invatat.

Din pacate, sau fericire - cred ca doar Dumnezeu stie cea mai buna varianta, ca sa ajungem la sfarsit de viata sa spunem ca ne-am implinit destinul, va trebui sa cadem si sa ne ridicam de atatea ori ca nu ne vom mai aminti la final.
Va trebui sa trecem prin invenitabila "ingropare la doi metri sub pamant". Adica, sa cadem si sa ne doara atat de tare, incat sa ne dorim doar sa se termine totul odata, pentru ca nu mai putem duce.
Atunci cand unele evenimente din viata noastra se repeta la nesfarsit, well, la nesfarsit primim acea lectie pana cand reusim sa o invatam. Problema e ca lectia devine din ce in ce mai dura. Atat de dura incat, sufleteste, ajungi inerent in etapa de mai sus: doi metri sub pamant. Adica atunci cand durerea, teama, regretul, tristetea, invinuirea, sentimentele inimii si simtirile trupului te duc catre decimarea ta cu totul, cand urli de simti ca iti iese ficatul pe gura si ca iti crapa gatul de cat de tare poate durea ce traiesti.
Asta se intampla dupa socul constientizarii dramei care a sosit - lectia.
Simti ca te-a calcat trenul, ca nu mai ai cum si cu ce sa te ridici si ramai acolo, intins pe jos, zacand si rugandu-te la Dumnezeu sa te crute. El, Dragul de El, cam asta are obiectiv, sa ne crute. Dar noi, nu! Pana nu ajungem la limita nu putem intelege ce se intampla, nu putem compara ce am trait pana atunci, de a fost bine sau rau, de am trait intelept si cu iubire, sau in superficialitate si fuga de noi insine. Explicatii sunt nenumarate.
Partea asta cu zacutul inert si privind in gol dureaza ceva vreme. Nici inima si nici creierul nu au pregatire de lupta de guerilla sau de trupe Seal. Se adapteaza dupa cum pot si invata.
Apoi vine partea cu: "m-a calcat trenul. Dar de ce?" Si intri in etapa de analiza. O iei treptat, speriat ca un iepure, caci intratul cu bocancii in adevarul tau e brutal si dureros. Asa ca faci pasi de copil catre raspuns. Unii pun presiune, caci isi doresc sa il afle odata, doar ca sa scape de toata mizeria prin care trebuie sa treci pana reusesti sa dai la o parte tot namolul si sa scoti la suprafata diamantul perfect din tine. Altii pasesc precaut.
Perioada asta de intelegere a ce tocmai s-a intamplat e lunga. Cere timp. Cere curaj. Il cere pe Dumnezeu langa tine pentru ca iti e frica si de umbra ta.
Te sperie gandul sa mai cazi inca o data in halul asta si dupa asemenea soc mintea are nevoie sa o ia incet, caci inca e speriata de efectele dinamitei care tocmai a explodat.
Insa mintea o poti duce cu zaharelul, daca ai ceva antrenament.
Inima insa... ea este Adevarul si Autenticul din tine. Pe EA nu o poti minti. Inima este Dumnezeul din tine si EA stie toate raspunsurile de care ai nevoie. Viata inimii e Sufletul. Nu e palpabil. E pura energie. Ca tot ce e in noi, de altfel, insa EL, prin definitie, nu il poti prinde intre palme si eticheta ca o forma rotunda cu pete roz. Ca sa poti avea grija de sufletul tau ai nevoie de CREDINTA. Oarba.
Sa simti ca ai completat raspunsul la "De ce?"-ul asta poate dura saptamani, luni, ani. Dar daca ai rabdare, devii invingator in lupta cu propria-ti tendinta de a te macelari si distruge total.
Sa accepti ce descoperi este urmatorul pas. Atunci cand ti-ai pus pe masa toate bubele sufetului si mintii, toate vrutele si nevrutele si accepti ca nu ai tu controlul ci Dumnezeu, pai bine, este un pas imens catre a renunta la nebunia interioara si a te supune Legii Firii, sau Universului, sau lui Dumnezeu. Atunci accepti ca sunt elemente mult mai puternice ca tine care stiu ce e mai bine pentru tine. Cand te predai destinului, lasi fluxul de Energie Divina sa vina catre tine si sa te vindece... Incepi sa accepti ce ai facut, zis, gandit sau ce nu ai facut, zis, gandit.
Si apare iertarea. A ierta inseamna sa iti dai voie sa ti se ridice greutatea lumii de pe umeri. Si cand ajungi sa te simti ca un fulg, atunci te gasesti pregatit pentru a incepe sa aplici dumnezeieste ce ai invatat. Important este sa nu uiti asta. De obicei, uiti doar daca evenimentul nu te-a marcat suficient de tare. Uiti ca sa ti se reaminteasca. Fara exceptie, vei retrai ce tocmai a trecut, la intensitate exponentiala, pentru ca sa inveti cu adevarat.
Cand incepi sa te reconstruiesti, cheia succesului este rabdarea si soliditatea fiecarui pas care il faci spre desavarsirea ta ca om. Si poate dura saptamani, luni, ani.

Daca vom intelege ca scopul final al acestei vieti, care nu este si nu va fi niciodata liniara, este ca noi sa ne regasim pe noi insine si comorile care zac in noi, atunci vom avea mult mai multa usurinta si curaj sa pasim inainte. Pentru ca, dupa ce am parcurs etapa, dupa etapa, dupa etapa..linistea se instaleaza din ce in ce mai mult.

Asa cred eu. Si poate asa cred si multi altii.
Pana la o noua reintalnire, may you be blessed.

Yours,
Me

Comentarii

Postări populare