Atunci cand obosim..

E tarziu... este deja "maine".. Am fost la o zi de nastere a unei prietene, asta dupa ce am simtit ca imi vine sa arunc totul: telefoane, mailuri, laptoape, tot... Si vorbeam si noi, ca fetele, despre ore si zile intregi de munca, despre implicare, dedicare, rupt coate pe birouri... si cat nu este asta de ajuns pt supremii conducatori de firme.. 

Suntem din ce in ce mai obositi. Simtim din ce in ce mai mult presiunea superiorilor pt diverse si varii lucruri de pe to do listul cel nou. De ce "cel nou"? Pt ca este foarte posibil sa fiti printre voi din categoria celor care faceti jobul la 3 oameni deodata, care plecati de la birouri la 9 seara, care va dati sufletul sa iasa totul bine, si din incarcarea prea mare, din oboseala, gresiti o data, si se declanseaza holocaustul..

Nopti dormite pe jumatate, sau pe sfert datorita stressului. Zile pline de inimi stranse, si cu stomacurile incapabile sa digere mancarea. Ne speriem cand se aude o usa mai puternic trantita, nu avem timp sa bem apa, si alergam ca disperatii de la un telefon la altul, de la un email la altul. Si nu este niciodata de ajuns.

Am o prietena avocata, la o casa de avocatura, sa spunem, in top 5 din Bucuresti. Locuim in acelasi bloc, si ajung sa nu o vad cu saptamanile pentru ca pleaca la 6 sau 7 dimineata la Curte, ajunge seara la 11-12 pt ca mai ramane la birou sa isi pregateasca alte 3 dosare, si acasa mai sta o tura de a doua zi de dimineata de la 5 sa isi repete pledoariile. Si i se spune ca nu este indeajuns. Nu stiu daca mai apuca sa isi vada copilul treaz de 3 ori pe saptamana cand ajunge acasa.

Am o alta prietena care a fost promovata unde lucreaza, fara insa a i se asigura transferul de la vechiul post catre cel nou, intr-o logica, lin, pe etape. Nu. A fost BUM, ZDRANG, BANG! Hai, acum stii sa inoti! Iar cel care a venit in locul ei nu a priceput nimic structurat pt ca a fost direct aruncat in apa.

Imi vad prietenii venind cu fete lungi de la birouri, cu cearcane, consumati de mood-urile sefilor si de abordarea fascista a acestora, gen "esti negru pe plantatia mea, munceste!", sau "te patesc sa mori aici si sa te trezesti aici din morti ca sa imi faci firma sa dudie".

Unde ni se duce viata, oameni buni? Ajungem la 35 de ani sa nu mai avem creierii normali, si sa fim bagati in priza vesnic, si sa nu intelegem ce se intampla cand se detureaza motoarele. "Performanta!!!" se tipa vesnic. Sau varianta "Nu faceti nimic bun, niciodata, nu sunteti in stare de nimic" in conditiile in care omul este acolo 12 ore pe zi, si nu mai stie ce sa faca prima oara.

Ajungem sa ne adresam unii altora cuvinte dure din cauza presiunii, stressului, incarcarii.. Ajungem sa fim legume spirituale si emotionale pe la 30 de ani pt ca au nevoie corporatiile de oameni loiali, si implicati, si asertivi, si self-managed, si antreprenori.

Insa unde este corporatia cand tie, tinere, iti buseste un vas de sange la cap, sau iti sta inima in loc atunci cand urci scarile spre biroul lui Xulescu la sedinta, sau cand copilul tau se uita la tine ca la un strain cand ajungi acasa, cu cearcane, parul ravasit, si privirea goala?? Sau, mai ajungi sa faci copii intre doua sedinte, trei banci, mama care are nevoie de ajutor si prietena/prietenul care este si ea/el pana la 10 la birou??

De ce in afara se respecta orele de lucru, incarcarea pe om,si legea muncii chiar functioneaza?! De ce afara exista respect pt angajat si la noi este un mi se rupism cras, "lasa ca mai sunt 10 ca tine la poarta?". De ce poate exista si civilizatie, nu numai alergatura dupa imbogatire, conturi grase, iahturi la Monte Carlo, si multi din aia negrii si mititei care sa roboteasca pt tine necontenit?

Unde este respectul in oglinda, loialitatea in oglinda, intelegerea in oglinda, cei 7 ani de acasa de multe ori? Oare unde s-a pierdut tot? Unde ne-am pierdut noi pe aici? De ce?

Sunt obosita.. La maxim. Si scarbita. De multe. Ma duc sa dorm.. Poate, intre timp, Universul bricoleaza ceva ca sa imi indeplineasca dorinta: sa fie liniste si pace in Universul meu terestru, sa fac bani din taste si cu creierul asta mic si plin de surprize, si sa stau dracului pe plaja in Maldive, cu copiii-mi alergand fericiti pe langa mine, in timp ce barbatul proceseaza whatever businessuri, tot din laptopul celebru deja nowadays.

Azi nu va mai indemn la nimic. Doar respir.. si incerc sa ma reculeg.

Yours,
Me