joi, 11 octombrie 2018

16 ani si un parfum

Up in the air. De cate ori vin aici simt cum se dezleaga ideile, cum creste inspirația, cresc in intensitate simturile, 
ma percep cu mult, mult mai prezenta in mine si constienta de sine, pot fi cu mult mai atenta la ce imi trece prin minte si suflet si pot explora in voie orice idee. So, maxim de deschidere la aceasta ora.

Citeam, datorita grijii barbatului meu, ultimul numar din revista ELLE. A ajuns sa ma relaxeze cititul unor astfel de reviste acum pentru ca, in ani, calitatea articolelor a evoluat. Nu toate ma atrag, dar sunt unele care chiar ma prind. Abordarea s-a schimbat. O citesc si rasfoiesc cand simt nevoia de detasare completa. In calatoriile scurte este ideala, tocmai pentru ca imi e usor sa iau dupa mine si pentru ca este unul din momentele cand pot sa savurez linistita, fara întreruperi, timpul meu de femeie, de care am nevoie din cand in cand. Revista are loc oriunde, e suficient de usor de citit si cu un numar de pagini rezonabil, astfel incat sa ai ocupata cu ceva placut cel putin o ora si jumătate in avion.

Am gasit in acest numar doua articole cu referire la parfumuri. Nu am fost niciodata o femeie a machiajelor sau ținutelor mai sofisticate si nu m-am omorat dupa bijuterii sau oja pe unghii mereu. Insa niciodata, dar niciodata, inca din adolescenta, nu mi-a lipsit un parfum. Dupa revoluție, prin 1997, începeam sa prind gustul si bucuria acestora. Primul parfum, care imi amintesc ca mi-a furat pe deplin atentia, a fost Little Black Dress de la Avon, parca. Exploram, in acea perioada, diverse esente, tocmai pentru ca abia începeam sa cunosc lumea lor si nu aveam idee clara despre care imi placeau. Stiam insa ca aveam tendinta spre mirosurile mai puternice, cu nuanțe masculine.

Little Black Dress iesea cu totul din aceasta categorie, fiind complet opusul. Era dulce, elegant, feminin, delicat, de purtat seara, asortat la o rochie neagra de cocktail, cazuta pe umeri si o pereche simpla de cercei aurii, cu un ruj rosu, intens pe buze si doar o atingere de rimel negru pe gene. Diafan, ca senzație, am realizat ca a fost primul parfum care mi-a impus sa il port la o ținuta tipic feminina, adica atipic stilului personal, mai baietos pe atunci. Parca imi spunea in șoapta: “Acum trebuie sa ai grija cum te comporți. Nu uita, esti o domnisoara.” Si sa ma comport ca o domnisoara era pentru mine o adevarata provocare pe atunci.

A fost un parfum care mi-a dat emotii prima oara cand l-am pulverizat pe gat. M-a speriat cat de feminin era. Mi-a deschis niste perspective complet noi despre mine insami si nu m-am retinut de la a-l incerca, desi imi era frica de muream.

Acest parfum m-a invatat ce inseamna sa traiesti experienta mirosului oriental-florale. Cum se simte impregnat in piele pentru ore intregi, este o poveste fara cuvinte. Cum imi mirosea pardesiul si a patra zi, dupa ce il purtasem cu minunata rochie neagra, cand am experimentat cum era sa porti un parfum si tocuri, mi-a ramas si acum in memorie. O sa radeti, dar a fi femeie, pentru mine, este o perioada de explorare si incercari ce tine de circa 24 de ani, cu ons and offs.

L-am tinut minte. M-a marcat. Asa cum, la fel de bine, mi-l amintesc pe al doilea care si-a pus amprenta pe simturile mele olfactive si cu atat mai mult pe trairile pe care mi le-a dat. Despre acesta, data viitoare insa.

Revenind la parfumul de astazi, sincer, nici nu mai stiam cat de vivid mi-au ramas in memorie trairile pe care mi le-a dat. Cu anii, am ajuns sa am bucuria de a putea experimenta o mulțime de alte brand-uri. Esenta invataturii a ramas aceeasi: daca un parfum nu te transpune in Tara Minunilor, nu e parfumul potrivit pentru tine.

Poate ca ar mai fi multe de spus despre cate trairi noi a oferit Little Blak Dress unei adolescente de 16 ani. Cum ar fi de spus si despre esențele indraznete care il compuneau: ciclama, caisa, caprifoi, bujor roz, gardenie, ylang-ylang, acorduri lemnoase, mosc alb, prune. Nu conteaza cat platesti pe un parfum, sau ce marca e. Conteaza cum fuzionează cu chimia pielii tale si in ce mod iti transforma mirosul natural. Era o infuzie de petale de flori, de lemn dulce si muschi de copac, as mai adauga eu. Asa il simteam: o explozie a unei gradini in mijlocul padurii tropicale.

Am vazut o scena intr-un film in care eroina principala era intrebata de un copil despre ce culoare si gust credea ca ar putea avea mirosul parfumului pe care il purta. Era halucinanta intrebarea, care nu putea fi adresata de o altfel de curiozitate decat cea a unui copil. Mi-am amintit acum, in timp ce scriu. Cred ca pentru Little Black Dress raspunsul ar fi: galbenul lamaie si gust de soc.

Parfumurile creaza trairi si deschid portaluri de explorare noi ale simturilor si perceptiilor despre propria persoana, la care nu te astepti. E nevoie de curaj sa le incerci pe unele. Altele iti vin firesc de usor sa le aplici la incheietura mainii. Insa fara excepție, vor povesti celorlati despre tine, cu mult inainte ca tu sa o faci. Nu au nevoie decat sa inspire si sa inchida apoi ochii, pret de cateva nanosecunde. Atat va dura sa afle despre o farama din gigantescul tau univers interior. Si deja e un inceput.

Welcome into my Wonderland :)

PS: acest post nu contine plasare de produs.

Yours,
Me

luni, 24 septembrie 2018

Vindecare



Dati play si cititi. 

Este o zi de luni, ca oricare alta. Un septembrie minunat. Iubesc vremea putin mai rece, cu raze de soare care iti mangaie nasul cand iesi la lumina din umbra noptii. Ca in fiecare moment cand te simti iubit, plutesti spre o noua zi fara stres.

Ajung linistita in birou, ma sucesc, ma invartesc, deschid laptop, deschid lista de "to do" ca sa inteleg ordinea pentru ce am de facut azi si, cumva, mi se strecoara in plex o gheara. O stare de anxietate inopinata, nedorita, care mi-a zdruncinat zen-ul complet. Am sperat ca trece. S-a incapatanat sa nu. Mi-am adus aminte de metodele cele mai la indemana sa imi curat energia corpului. Ies la soare cateva minute, imi incantez curatarile si protectiile invatate, revin in birou si imi caut peste tot un ceai de tei. Simteam nevoia de ceai de tei. L-am gasit, noroc cu colega de dupa colt si a celor de la Contabilitate.

Pun ceaiul in cana, pun apa calda si pasesc incet spre birou. Se atenuase panica. Stiam ca e de aici, din mediu, cineva care simte asa ceva. Am hotarat ca am nevoie sa ma sigilez un pic in fata la tot ce ma inconjoara si mi-am pus castile, cautand pe YouTube o melodie pe care o ascultasem la Atelierul de Coaching pe care l-am tinut sambata cu clientii mei. Deschid, asadar, YouTube, am gasit melodia si cumva ma uit spre telefon pentru ca mi-a atras atentia ca nu era inchis complet. Apasasem, fara sa vreau, pe touch si se deschisese Facebook fix la o postare a unui profil de dezvoltare personala pe care il urmaresc. Si era acolo un articol despre omul acesta care a lasat, la Vocea Romaniei, juriul cu gura cascata. 

Oameni buni: stiti ca se spune ca muzica vindeca? Well.. Imi place Mihael Jackson. Nu am fost un fan, dar am invatat sa ii respect muzica, talentul, puterea, creativitatea si determinarea cu care si-a urmat misiunea pe pamantul asta. Acest baiat a cantat cu atata delicatete si bucurie piesa lui Michael, incat am ramasa prinsa in sunetul vocii complet. 100% de prezenta in Aici si Acum. Am continuat sa beau ceaiul de tei si sa ascult cu ochii inchisi cum canta. Magie absoluta. O magie in mijlocul unei crize de moment ce ma daramase putin si cu o putere de dezamorsare a intensitatii fantastica. Tot ce am facut ca sa ma linistesc a atins punctul maxim ascultand acest om. Si apoi urmarind sentimentele pe care le traiau oamenii aceia din juriu. Curatire, vindecare. Asta am simtit.

Omul asta nu are habar ca astazi, impreuna cu ingerii de sus, a ajutat alt om sa isi regaseasca linistea si esenta Divina. Recunoscatoare pentru vindecare. 

Yours,
Me

joi, 6 septembrie 2018

Ziua in care nu fac nimic

Imi vine sa rad, pe cuvant. Dar imi vine sa rad de oboseala. Dupa 20 de ore de stat pe
drum, schimbat masini, avioane, taxiuri etc, am ajuns intr-un final acasa. Am picat lata la 03:27 de minute. M-am rugat doar sa fie complet liniste dimineata, ca sa pot dormi macar pana la 10:00. Nu de alta, dar minimul de ore de somn care ma fac functionala sunt 7. Nu ca ar fi insemnat 7 ore de somn pana la 10:00, dar era pe acolo.

Se aude ceasul desteptator al lui barbata-miu. Trec peste asta, pentru ca inca am sanse sa adorm la loc. Nu dureaza mult si pic din noi in somn adanc. Ce urmeaza, probabil, ati trait cu totii macar o data in viata. 09:12. Eram, cred, pe la al doilea vis. Si incepe, ea, bormasina. Isuse Hristoase, nu pot sa cred! Al patrulea apartament de pe scara in renovare vara asta si jur, nu mai suport, nu mai e mult pana cand o sa sparg tocul usii cuiva numai cu un urlet ca din caverna care, singur, nu va semana nici pe departe cu al unei doamne! Nu a terminat indeajuns de repede ca sa ma decid sa raman in continuare in pat. Resemnata, ma ridic, zic: " Asta e. Dorm la noapte."

Fac eforturi imense sa ma adun, sa fac dus, sa beau apa, sa etc... dintr-alea de trezire. Bate la usa vecina. Eu nu nimeream sa trag maieul pe mine corect. Nu de alta, dar eram in viteza "taras". Deschis, zice lucruri, eu "da, facem, multumesc", inchid usa. Acum stau sa ma gandesc la ce am zis "da". E ok. Asa o sa fie toata ziua, nu face sens sa imi bat capul ca simturile mele sunt uitate pe undeva pe campul pe langa care am trecut azi-noapte, venind spre casa. 

Ajung la munca. Absolut chiauna. Desfac repede ghiozdanul de delegatii, incep sa car hartiile care pe unde erau de dus, desfac laptopul, iau in primire colete primite, discut, fac un up-date cu vreo cativa colegi, reusesc repede si un control medical anual si, in sfarsit, zic sa ma apuc de treaba.

Primul mail, de trimis la IT, chestii importante de rezolvat, ajunge fix la Juridic. Pe cei doi ii cheama oarecum la fel. Insa ochiul meu usor gol si creierul cu breach-uri de functionare m-au convins ca scriu la cine trebuie. Noroc ca am anuntat de dimineata ca e posibil sa fiu usor retarda in comportament azi. Bine. Pe asta am rezolvat-o, evident, cu zambetul pe buze. 

Pasul doi, plec spre un birou, aterizez in altul. Fara nicio legatura. Pe drum, am uitat unde trebuia sa ma duc. Ok. E clar. Dar totusi hai, mai incerc inca o data sa imi adun mintile. Zambesc. Din nou. Ce dracu sa fac?

Pasul trei. Ma duc la banca. Pierdut card, trebuia sa fac tot turul de hartogaraie, etc. Doamna scoate documentele. Langa dansa, era un pad pentru semnaturile electronice. Sapte centimetri mai la dreapta, un pix normal in suport fix. Ma roaga frumos sa semnez nu stiu care formular, cu nu stiu ce solicitare. Iau frumos pixul de la pad-ul electronic si dau sa semnez. "Nu merge. Evident. Nu are pasta". Pe naiba. Nu mergea pentru ca era alt pix decat ala care trebuia. Bine, Wonderful. Zambesc. Din nou. Ma intorc la masina, revin la birou. 

Imi vine greu sa ma concentrez la ce zice lumea. Scriu prostii. Decid sa fac lucruri simple astazi, ca o lista "To do" ca sa nu uit temele de lucru cu care am venit din delegatie. Si mai decid ca diseara vreau sa mancam in oras, nu de alta, dar nu vreau sa dau foc la casa uitandu-ma in gol dupa pasaret pe sarmele din cartier, in timp ce am tigaia pe foc.

Este clar. Azi nu e cazul sa fac nimic destept, solicitant, pot sa fac linistita fotosinteza si sa las timpul sa curga. Oricum nu mai port ceas de vreo saptamana si, sincer, este minunat sa nu am habar pe ce lume sunt si sa fiu in ritmul meu.

Sigur cu totii avem zile dintr-astea. Vroiam doar sa va asigur ca sunt absolut normale. Iar eu le iubesc. Ma pun pe "hold" cu totul si mintea mi se odihneste fortat. Mai vorbim zilele urmatoare.

Your,
Me