miercuri, 15 august 2018

Ziua Marinei si ce sens face pentru mine

Dintotdeauna am avut o slabiciune pentru uniformele albe militare: Marina si Aviatia.

Uniforma alba a Marinei este familie. Este acasa. Este de unde parte buna din noi, membrii ei, si-a luat puterea, s-a alimentat si si-a reincarcat bateriile. Unchiul meu a dus marinaria la rang de maiestrie. Si doar pentru ca a facut tot ce a facut in meseria lui din pasiune, cu dedicare, cu multa munca, mult invatat si citit, cu mult timp dedicat proceselor de imbunatatire a muncii sale. Cand ajungeam in Capitania portului, toti stiau ca sunt nepoata Capitanului. Pentru ca alergam razand spre port, ori de cate ori auzeam cargoul lui ajungand si ma lasa bunica sa merg singura. 

Am copilarit la 5 minute de faleza Dunarii. La 5 minute de salupe, impingatoare de vase si spargatoare de gheata, barci de pescari, goelete si de vasul muzeu Mircea. 

Cand venea Unchi acasa, se termina lumea. Ma bucuram mai tare ca oricand atunci cand stiam ca revine din calatoriile lui de pe mari si din tari la care eu nici nu visam pe vremea comunismului. Poate de aceea, pentru mine, a fost eroul meu: el putea merge unde altii doar visau, traia, explora si experimenta viata la cote pe care nici nu le gandeam, invata limbi straine pe banda rulanta si mi-a adus prima Coca Cola din viata mea. Si piciorușe de broasca :) Gatea dumnezeieste peștele si eu ii ascultam povestile uimita, fascinata, pierduta in vocea lui si plina de admiratie si interes. Mirosea a tutun, ca orice marinar, probabil, si isi iubea familia intr-un fel si cu o delicatete si atentie cum rar mai intalnesti. Si de la el am invatat sau iubesc romul. 

Familia toata capata alt tonus cand el ajungea acasa. Asa o vedeam eu, asa o simteam. 

Stateam impreuna pe jos in sufragerie si imi arata betisoarele chinezesti si cum se manca folosindu-le, citea carti de marina si imi arata cum se folosește o busola si de ce este buna astrologia si de ce e important sa cunosti matematica, sa stii despre viteza vantului, ca viteza de deplasare a vaselor se calculeaza in noduri, ce e aia turnus si tot asa. Ii sorbeam cuvintele din gura. Aveam senzatia ca este Oracolul din Delphi, avea o intuiție fantastica si o putere si o claritate a rationamentului care te inchideau pur si simplu.

Si avea o inima cat zece planete Pamant la un loc. Atat de mare, incat sa incapa toata lumea. Ii ajuta pe neajutorati, dedica timp si energie pentru fiecare in masura putintei lui, iar eu m-am simtit iubita ca de Dumnezeu. Asa era de .... tata. Al doilea tata al meu si, uneori, am senzatia ca este tatal din toate timpurile si vietile mele. Copil fiind, a te simti protejat si iubit si in siguranta sa incerci orice iti trece prin cap, pentru ca el era acolo, a fost, poate, una dintre cele mai mari binecuvantari ale vietii mele. 

A plecat prea devreme, a lasat un mare gol si dor si cuvinte nespuse. Am tipat dupa el din toti rarunchii sa nu ma lase aici. A fost pentru prima oara cand am pierdut pe cineva iubit in viata asta. Si la 12 ani a inceput maturizarea mea. Prea devreme. Dar a fost exact cum trebuia sa fie. Are Doamne un rost in toate.

De-ar avea toti copiii norocul unui unchi ca al meu, lumea ar fi de un infinit de ori mai buna decat este astazi. Sper sa reusesc sa fiu pentru copilul meu cel putin jumatate din exemplul care a fost unchiul meu pentru mine. 

Ca adult, am invatat profesionalismul mai întai de la el, apoi de la tata. Amandoi, frati fiind, crescuti de tata militar, impartaseau niste valori pe care, se pare, vocea sangelui le-a transmis mai departe: mai buni, mereu mai buni, specialisti, corecti, cu compasiune, dar fermi, cu o atitudine proactiva, cu mentalitatea “orice se poate daca incerci de vreo 100 de ori”, determinati, cu standarde inalte si tragand mereu oamenii dupa ei, exigentei cu ei insisi si cu ceilalti, profesori, impartasind din ce stiau oricui era interesat sa invete, dedicați meseriei lor, onorand profesia, devenind oameni de referinta in domeniul lor. Amandoi. 

E greu sa te ridici la acest nivel. Si de aceea lupt in fiecare zi sa devin un om mai bun, un profesionist mai bun. Pentru ca el, tata, si toti cei care mi-au dat radacinile mele sa stie ca devin, pentru mine in primul rand, dar si pentru ei, incununarea tuturor capacitatilor cu care m-au binecuvântat cei din familia mea.

Azi, este din nou, despre familie si in mod special despre el, capitanul meu preferat.

Yours,

Me

joi, 9 august 2018

Remember that?

Da-ti play aici si apoi cititi.



Stiti ce ma face sa ma ofuschez tare?
Ca uitam de foarte, foarte multe ori ce inseamna sa simti pana in maduva oaselor ca pocnesti de fericire! 

Imposibil in viata asta sa nu fi trait acel sentiment unic de energie care explodeaza in tine, cand nu mai exista timp, spatiu, oameni, locuri, nimic, dar absolut nimic altceva decat o inima plina ochi de acel sentiment de implinire si bucurie deplina.

Acel sentiment cand reusesti prima oara sa tii bicicleta dreapta, cand ai luat primul tau zece la scoala (sau "Foarte bine", cum e in zilele noastre), cand ai trecut examenul de capacitate, cand ai intrat la liceul la care ai vrut, cand ti s-a nascut fratele mai mic, cand baiatul sau fata de care iti placea ti-a intoars privirea plina de interes si ghidusie, cand ai reusit sa scrii prima ta poezie sau scurta povestire, cand te-au lasat parintii sa pleci prima data in tabara, cand ai intrat la facultate si ai fugit de acasa spre necunoscut mancand pamantul, cand te-a sarutat prima data viitorul tau sot sau viitoarea ta sotie, cand a venit inelul pe deget si nu te asteptai sau cand ai vazut pentru prima oara cum arata un test de sarcina cu doua liniute si ai inteles in acel moment ca o fiinta micuta te-a ales sa ii fii parinte, cand ai vazut copilul tau stand pentru prima oara in picioare singur-singurel, cand ai luat o super promovare la servici, cand ai castigat primii tai zece lei la loto si oh., sunt atatea, dar atea momente in care nimic altceva nu mai conteaza decat fericirea de atunci si acolo.

Prea usor ne lasam prada uitarii si vietii de zi cu zi. 
Si e atat de simplu sa ne bucuram din toti rarunchii de orice moment in care devenim constienti ca ne e dor de fericire:
- da muzica tare, durandu-te la basca de ce zic vecinii, si danseaza pana transpiri fleasca!
- baga-te cu mainile in pamantul din curte si curata plantele de bucurieni, respira aerul si fa doar asta!
- urca-te pe biclicleta si fugi pe campii si drumuri de tara si inhaleaza verdele si viul!
- pune castile in urechi si mergi sa te plimbi aiurea prin oras, zambind pentru ca sunetul din urechile tale este atat de misto, iar oamenii nu pricep de ce esti asa relaxat.
- ia-ti animalul de companie de coada sau de ciuf si giugiuleste-l/o cu drag si bucurie ca e.
- mergi la bunica / bunicul care te face mereu sa te simti ca si cum nu e nimeni mai iubit/a pe lume ca tine.
- stai cu gainile prin curte sau cu animalele de casa si distreaza-te vazandu-le obiceiurile lipsite de inhibitii ;)
- urca-te pe bloc si fa plaja, bea o bere rece sau citeste acolo o carte. De ce ar trebui sa mergi neaparat la piscina, cand poti sa tragi furtunul de la vecinul de la ultimul etaj?

Vrei sa mai zic? Am o imaginatie bogata. Si am o dependenta de fericire :) Am un drag de nu mai pot sa le aduc aminte celorlalti ca exista mereu si cealalta versiune a vietii. Si ma declar o optimista incurabila si o idealista, poate, pentru ca, da, cred sincer in posibilitatea ca toate lumea asta sa ajunga sa traiasca in pace si liniste si cu zambetul pe buze. 

Am ascultat melodia asta cred ca pret de patruzeci de minute in continuu. Videoclipul m-a facut sa imi aduc aminte de cele de mai sus. Asa ca, enjoy ma' friends!

Yours,
Me



vineri, 3 august 2018

7 km si 160 m

08:05 a.m., vineri, 3 august, anno domini 2018. "Am o idee!!" se aude tipatul de la baie.Sunt curioasa, na, n-am cum sa ma abtin, asa ca ma duc sa o aud. El: "Hai sa alerga impreuna
la sala azi. Asa cum faceam noi doi inainte". Eu: "Nu pot ca am mani si pedi dupa amiaza si dureaza o ora si jumatate sa ma faca. Ma dau cu semipermanenta". El: "Hai dupa aceea." Eu: "Stii doar ca seara trag de mine la sala. Du-ma dimineata la 07:00 si nu carai". El: "Bine".

10:03 a.m. Cuget eu la ora aia: "Hai ca nu mor daca alerg o ora. Doar alerg si nu este nevoie sa fac vreun antrenament mai intens. Merge." Whatsapp eu: "Hai ca vin la sala, doar ca sa alerg :) Daca imi iese o ora, sunt mare." El ma iubeste :)


05:17 p.m. Imi adun catrafusele si o tai spre sala. Imi fac cateva cruci inainte sa intru, ca sa ma tina Doamne pe picioare si sa reusesc sa duc o ora de alergare. Ma schimb ca floarea, ma duc si iau apa din frigider si ma indrept increzatoare catre banda. "Everestul meu de azi" zic. 


Am luat-o incetisor, cu mers linistitu-leganatu, vreo sase minute, sa nu ma sperii si sa fug din sala. Apoi ridic viteza. "Doar nu o sa ma tarai ca un melc cu 4 km/h". Ma incurajez. Ok. Ridicam viteza, calibram capacitatile motrice ca sa nu pic gramada si da-i inainte. Mi-am propus astazi sa aleg o ora. O magica ora de asudat, crescut imunitatea, stimulat limfa, baut un litru si jumatate de apa, simtit inima vie si puternica, simtit de la degetele de la picioare pana la omoplati cum se misca un corp intreg. "Chiar se misca toti muschii" imi spun. Asa era. Daca tibia ar fi fost un muschi, sa stiti ca am simtit-o si pe ea. Gambele, pulpele le simt cum se incordeaza si relaxeaza ritmat. Imi simt genunchiul ca ma sacaie putin, dar trec cu vederea. Abdomentul urmeaza ritmul corpului in miscare. Se contracteaza si el si se relaxeaza pe etape. Se tine ocupat ca sa ma tina pe mine, diva, la verticala si dreapta cat de cat. Bratele se misca si ele,umerii au miscare de leganare din fata in spate si tot asa. Gatul este incordat. Imi amintesc sa dau drumul la maxilare, nu duc o batalie, e doar postura de alergare, ce pana mea!


Pe monitorul benzii scrie ca am facut douazeci de minute de alergare. "Mai am. Ce sa fac ca sa nu ma apuce plictiseala?" Cuget la aceasta tema, caci atunci cand alerg, fiind un sport solitar si oricum obosind daca vorbesti in timp ce te misti, nu am cum sa ma tin ocupata decat daca ma gandesc la ceva interesant. Si uite asa ma apuc sa bat campiile mintii cu esnpe mii de teme pana cand imi dau seama ca mai mult ma oboseste hoinareala asta. "Asculta muzica si gata". Ok. Continui treaba mea. Cumva trec inca douazeci de minute. "Am 40 de minute pe banda si trag de mine ca de un catar. Cum or face oamenii aia la triatloane sa nu pice lati si sa termina sub 11 ore toate probele?" Resimt oarecum oboseala. Insa nu este fizica. E psihica. Creierul meu incearca sa imi spuna ca nu mai pot, ca e suficient cat am alergat. Insa acum, aici, eu il domin pe el, nu el pe mine. Se aude o melodie misto rau. Ritmul totat diferit de Parazitii pe care ii tot auzisem mai devreme. Imi creste putin adrenalina. Doar ascultand-o. Simt cum mi se indreapta spatele si mai bine, arunc picioarele in fata mult mai controlat si frumos, postura mi se schimba. Melodia aia a atinsa ceva in creierul meu, caci mi-a declansat o determinare cuplata cu o satisfactie imense. Opresc putin banda ca sa torn apa rece pe gat si ma duc repede la receptie sa vad ce melodie era. 2 Pep - ADEUS. "E misto, nu?" imi zice proprietarul salii. Eu: "E prea tare! Dar se aude incet in partea cealalta". El: "Mai punem inca o data". Plec spre banda. Repornesc, ascultand cum curge beat-ul ala tridimensional. Cat de tare e melodia! Se termina si, intr-adevar, o pune din nou. De asta data creste volumul. "Mult prea tare! Mult, mult prea tare". Imi creste adrenalina. 


53:57 minute. Zambesc. "Imi place de mine, am reusit 53.57 de minute. Mai am inca 4:03 si sunt gata." Continui sa alerg constienta ca au devenit cele mai grele minute ale mele. Si in timp ce ma uitam pe geam realizez ca am facut calculul gresit: "Nu mai sunt 4:03, mai sunt 6:03 minute!". Care oricum nu mai erau tot atatea, insa ma minunez cum creierul meu a gasit o modalitate sa ma minta ca mai am putin si termin, doar ca sa ma distraga de la cat de dificil imi pare sa trag de mine pe ultima suta de metri. Mi-a placut de el. Acel moment in care ma amuz si ii multumesc creierului meu ca a gasit o modalitate sa ma ajute, nu sa ma deprime. Minutul 54:59. "Minutul 55. Mai am inca 5 minute." Imi dau de gandit iarasi triatlonistii. Este un efort fizic inimaginabil ce fac ei, da. Insa este un exercitiu psihic dincolo de ce intelegem ca sa nu renunti dupa ce te omori cu inot, bicicleta si alergat. Sunte acele momente de doar tu cu tine, cand iti spui ca mai poti, poti inca pe atata ce putin si mintea zice alte balarii. Si tu totusi insisi si spui: "Greul a trecut. Mai ai 2 minute doar". Si eu dupa, in curand, o ora de alergat, trag de mine si ma strofoc sa nu renunt, caci am un obiectiv de atins. Dar oamenii aia cum Dumnezeule mare fac sa nu se opreasca 11 ore sau mai putin? Este o discutie intensa care se petrece in capul tau. Un cumul de determinare, ego, dorinta de victorie, sa iti demonstrezi ca poti mai bine decat ai putut ultima data, ca reusesti sa iti invingi cel mai puternic adversar de pe planeta: pe tine insuti.


Minutul 60:01. 7 km si 160 de metri. Astazi nu am renuntat. Si m-au motivat toate acele dati din viata in care nu am renuntat nici in ruptul capului. Acele momente cand aceasta atitudine a facut diferenta si m-au construit omul cu tenacitatea si determinarea de astazi. M-am onorat pentru toate acele dati. Si i-am onorat si pe toti cei care nu au facut asta, mai ales cand viata lor lor a depins de acele 2 minute la propriu. Chiar daca e mai usor sa renunti, este de un milion de ori mai puternica satisfactia infrangerii propriei tale paradigme mentale.


E scris pe toti peretii vietii mele ca trebuie sa invat despre lucrurile pamantesti, ca de exemplu cum sa imi ingrijesc corpul, sa il mentin tonifiat, sanatos si alimentat corect si suficient, astfel incat sa arate si bine, dar sa ma si tina pana la adanci batreti, fara a fi nevoie de reparatii capitale.


Si astazi nu m-am mai facut ca nu vad semnele. Dincolo de comoditate, sta victoria personala


Yours,

Me
.