Cand uiti ce iti face bine... Iubirea este raspunsul.

Imi era dor sa pun creionul pe hartie. Am fugit de acest moment. Imi era teama ca daca fac asta, o sa 
curga atat de repede si puternic toate durerile si fricile ascunse, toate confuziile si disperarile ca nu o sa mai stiu incotro sa fug. 

Uitasem ca scrisul, pentru mine, este vindecare. E catarctic. Este curatare.  

Uitasem ca pot sa scriu si sa fac asta fara ca cineva sa imi auda jalea dinauntru. Pentru ca, de multe ori, nu este nevoie sa o auda nimeni. I-ar durea sa stie cat de tare te doare. 

Sa pun creionul pe hartie devine despre "Acum", iar "Ieri" si "Maine" dispar complet, pentru ca ce se petrece acum in inima este un atat de puternic taifun, incat nu este loc decat despre supravietuirea propriului moment. 

Uitasem ca daca pun creionul pe hartie las loc inimii sa fie si creez spatiu fricilor sa plece. Uitasem ca inima iese glorioasa la suprafata, in toata splendoarea ei. Si poate ca imi era frica de puterea si spendoarea ei. Imi era frica de Lumina cand uitasem cum este, dupa atata timp in Intuneric. Cand tot ce stiam era sa stau ascunsa, facuta covrig si sa incerc sa fac fata haituielii fricilor si neintelegerii unui prezent care nu vorbeste cu mine. Nu imi spune nimic clar, ma lasa doar sa imi fac propria munca interioara ca sa pot intelege cu inima, asa am concluzionat eu. 

Momentele astea de cutremur interior mureau cand ma tinea in brate copilul. Cand barbatul cu care imi impart viata ma invelea noaptea, in somn. Cand mama mea ma chema la masa. Cand imi suna telefonul si era o prietena care imi spune: "Am vrut doar sa te aud. Sa stiu cum esti?". 

Apareau din nou cand ramaneam in solitudinea mea si aveam de facut un plan de bataie despre cum trec si peste ziua de azi. Despre "ma las sa pic, daramata de frica" sau "trebuie sa stau in picioare, ca o stanca pentru ca va trece".

Uitasem ca scrisul imi aduce aminte ca cea mai mare iubire a tuturor timpurilor trebuie sa fie pentru mine insami. Caci din iubire se naste iubire. Nu exista alta modalitate de a oferi lumii ceva mai frumos. Dar eram prada lui "oare sunt suficient de......"? Sunt suficienta ca sa fiu iubita? Ma mai iubeste daca gresesc? Ii dau suficienta atentie, iubire, prezenta? Atatea remuscari ca nu am facut suficient.... ca se putea mai bine, mai altfel, ca puteam sa inteleg mai devreme despre ce e vorba in viata mea si atunci m-as fi ferit, pe mine si pe ai mei, de dureri, de frici, de momente de deruta, de judecata, de lupta interioara si confuzie. 

Stiti imaginile acelea din filme cand un cal magnific alearga liber si ca un tunet pe pajistile intinse? Repede, atat de repede si de plin de el si maretia lui ca a scuturat de pe el orice urma de sfiala, teama sau neadevar, iar autenticitatea lui rezida in puterea de a fi nestingherit EL, de a se expune naturii si imprejurimilor asa cum este el, maestuos, desi fricos pe alocuri, din cauza unor lucruri mici. Dar cand se pornea sa alerge, scapat din haturi, nu mai era spatiu si timp decat pentru el si maestuozitatea lui. 

De asta imi e dor. De libertatea sufletului, a Sinelui meu, a Eu-ului meu. 

In tumultul schimbarii, cand stiu ca se petrece dar nu stiu de ce, incontro se duce si ce trebuie sa fac, cand ma simt epuizata si claritatea lipseste, atunci inchid ochii si pastrez imaginea acestui cal maret, taind campiile, printre flori, sub un cer mare, plin, senin si curat. Este o evadare la propriu. Este un moment de transformare care imi aduce liniste. Cand fricile dispar si sensurile incep, incet, incet sa se adune. 

Astazi, a fost despre iubirea de sine. Despre acceptarea imperfectiunii si vinei. Vina ca pot crea si durere si suferinta altora si mie insami. Vina ca am fost in stare sa creez asta, cand dorinta mea era complet opusa. Nu este vorba despre viata in absolut, ci despre locurile din viata unde am lasat loc acestor trairi sumbre, cumva, inconstient. Vina ca eram plecata undeva, in fara Adevarului si Autenticitatii mele.

Dar astazi este despre acceptare. Despre orice am creat si nu am dorit sa doara, nici pe mine, nici pe ai mei din jur. Acceptare ca ce a fost facut, la fel de bine poate fi desfacut. Acceptare ca nu stiu cum sa o fac si ca ii las loc lui Dumnezeu sa imi Lumineze calea si inima ca sa gasesc raspunsuri si puterea sa ma ridic. 

Iubirea, in plinatatea puterii ei, face minuni. Asa cum fac minuni o pereche de manute in jurul gatului tau si un glas atat de fin care iti spune "Te iubec, mamiu". Minuni ale unei priviri, cand stii ca jumatatea ta chiar te vede, te aude, te simte, te accepta pentru ce esti, fara critici, fara judecati. Doar acceptare. Despre minunea imbratisarii celei care ti-a dat viata si care te umple, dincolo de toate cele cate le-ati trait impreuna, fiecare cum a stiut, in legea si intelegerea ei. 

Sa va fie iubirea plin. 

Yours, 

Me