Si daca vreau, vreau!
Azi ma zbat intre emotional si rational, intre loosing my mind and staying focused on who the hell knows what,'cause I do not know?! But still...
Imi e dor de cum simti energia cuiva cand dansezi.. Imi este dor despre cum comunici cand dansezi, prin privire, prin miscare, prin palme, piele, respiratie, tensiunea din muschi, bataile inimii.. Toate acestea.. Cred ca diseara voi face o incursiune in vreun club ceva, sa ma dezmortesc..
E inchisa vremea afara, si astept sa apara un prieten on line. Si ma gandesc la alegerile pe care va trebui sa le fac, la posibilitatile pe care le am, ca sa fac totul mai usor. Am motorasele mintii turate. Mai fac o pauza, ma mai minunez de bujori, panselute, stanjenei, si capsunii mamei din gradina, si apoi ma reintorc in mintea mea, la analiza.. Desi evit sa gandesc atat de intens, si stiu ca lucrurile se aleg la un moment dat, dar sa nu picam in superficialitate. Castigi la loto daca joci, da?
Recunosc, exista temerile zilei de maine. Atat de intens ma uit si ascult la totul in jur, si acumulez atat de multa informatie, incat simt cum creierul meu, in incercarea de a ma proteja de auto suprasolicitare, imi da shut down instant. Ieri am adormit la 7 seara in fix 30 de secunde. Am sesizat doar ca mama iesea pe usa din camera, si apoi blank, era 8:35 dimineata, a doua zi. Un somn extraordinar de profund, cu un vis plin de camerele mari si albe ale unor case, putina lume, si eu intr-o stare de contemplare. Sunt prezenta, cum ma sfatuieste un prieten, si incerc sa fiu atenta la tot ce imi e dat sa vad, sa ascult, sa simt.
Am o viata cu de toate, slava Universului ca nu mi-a dat chiar lucruri extrem de intense de trait, ma refer negative. Ma gandesc ca tot ce traiesc, fiecare moment este o poveste.. O intreaga poveste.
Revenind. Am senzatia ca scriu pentru a-mi elibera fricile. Scriu pentru ca am senzatia ca toata panica si tot blocajul dispar in eter, si ma simt eliberata de chingile ororii pe care o traiesc uitandu-ma imprejur, si neputand, dar efectiv nefiind capabila sa vad mai departe de acum. Inainte, claritatea cu care puteam vedea viitorul, siguranta in mine, in tot, erau atat de evidente si usoare, caci puteam dormi. Si aici sa nu va imaginati ca vorbesc despre planuri minutios puse la punct, despre ce si cand si cum am sa fac. Nu, pur si simplu, aveam puterea si usurinta sa visez. Azi, desi incerc, imi iese, dar apare o teama nebuneasca, incapatanata, invaziva de... nu stiu de ce? De probabil incapacitatea de a crede ca mai exista si un maine, dar bun. Ma simt incorsetata in tara asta, limitata si conditionata, si stupefiata, si revoltata, si nu imi vine sa cred ca toate eforturile pe care le depun, gandit sau negandit, nu duc nicaieri.. Nimic nu se leaga, e ca si cum ceva imi tine umerii cand eu trag sa pasesc inainte. Imi tine mijlocul, imi tine picioarele, si imi ies ochii din cap, prin prizma inertiei si avantului, caci eu vreau inainte si nu pot, caci ma trage inapoi! Zici ca sunt batuta in pironi de beton, si oricat m-as zbate, nu pot scapa de acolo..
Si gandind iar, ceva din coltul mintii imi spune: "Is not about time yet. Is not about time..". Inseamna ca inca mai trebuie sa astept. Inseamna ca trebuie sa astept semnele. Pt ca ele exista.. doar sa fiu constienta si prezenta, si am sa le vad. Nu vor fi alegeri gresite, ci doar alegerile corecte, in concordanta cu scopul si misiunea mea in Universul asta, in forma fizica in care ma regasesc, cu mintea si puterile pe care le am.. Nebanuite, ascunse, surprinzatoare... Simt insa ca stau pe un zacamant de putere.. Care inca nu a ajuns la suprafata. Acest simtamant e oare doar expresia nevoii de siguranta? Pt securitate? De ce securitate? Imi este teama... Si am revenit la ce spuneam mai sus.
Sunt un om puternic din fire. Am rezistenta fizica (desi sunt atat de filiforma), psihica, pt ca am un ADN bun probabil, sau asa atrag energiile, pt a-mi crea o soliditate a propriei persoane. Si totusi, astazi, imi este teama...
Si intotdeauna, cand ma simt asa, imi aduc aminte si caut sa fac lucrurile care imi dau acea senzatie de light, de plutire, de totul este posibil, de frumos, de libertate.. Adica dansul.. Imi este dor sa dansez, si poate pt ca, in copilarie, petreceam ore intregi la repetitii.. si copilaria era fara griji si frici. Atunci eram cel mai puternic, lucid si constient om de pe pamant! Pt ca gandeam simplu. Si la obiect. Cu atata usurinta si atat de transant. Pragmatic.. cred ca asa am fost mereu, si mi s-a imputat ca sunt prea cerebrala.. Dar atunci eram cel mai puternic si lucid om de pe pamant.
Vreau inapoi acolo.. Let me remember how I used to do it all...
Si ca sa vedeti cum este totul facut, mama mea fredoneaza, in timp ca imi pregateste capsuni, "Che sera, sera".... Hm? Ziceti ca intamplator? Eu nu..
Yours,
Me
E inchisa vremea afara, si astept sa apara un prieten on line. Si ma gandesc la alegerile pe care va trebui sa le fac, la posibilitatile pe care le am, ca sa fac totul mai usor. Am motorasele mintii turate. Mai fac o pauza, ma mai minunez de bujori, panselute, stanjenei, si capsunii mamei din gradina, si apoi ma reintorc in mintea mea, la analiza.. Desi evit sa gandesc atat de intens, si stiu ca lucrurile se aleg la un moment dat, dar sa nu picam in superficialitate. Castigi la loto daca joci, da?
Recunosc, exista temerile zilei de maine. Atat de intens ma uit si ascult la totul in jur, si acumulez atat de multa informatie, incat simt cum creierul meu, in incercarea de a ma proteja de auto suprasolicitare, imi da shut down instant. Ieri am adormit la 7 seara in fix 30 de secunde. Am sesizat doar ca mama iesea pe usa din camera, si apoi blank, era 8:35 dimineata, a doua zi. Un somn extraordinar de profund, cu un vis plin de camerele mari si albe ale unor case, putina lume, si eu intr-o stare de contemplare. Sunt prezenta, cum ma sfatuieste un prieten, si incerc sa fiu atenta la tot ce imi e dat sa vad, sa ascult, sa simt.
Am o viata cu de toate, slava Universului ca nu mi-a dat chiar lucruri extrem de intense de trait, ma refer negative. Ma gandesc ca tot ce traiesc, fiecare moment este o poveste.. O intreaga poveste.
Ma gandesc ca sunt intr-o perioada in care ma uita Dumnezeu cu ochii in zare, sau atintiti spre vreo persoana, o imagine, o carte sau fix in tavan, si nu inteleg, dar motoarele mi se detureaza singure. Parca organismul incearca sa-mi conserve energia. Uneori am senzatia de tampeala, caci nu pot reactiona nici macar cu o miscare a muschilor. Insa acolo, in inima si mintea mea, e taifun. Ape linistite la suprafata...
Tot ce cer Universului zilele acestea este sa ma ghideze sa fac alegerile cele mai bune pt mine. Cele ("Ooo! Mi-au venit turturelele pe conducta mea de gaze! Unde or fi plecat ele?? Dar s-au intors. Ia uite ce stau si cum se iubesc! Le-am pus toata iarna mancarica, nu prea au venit. Vrabiile astea sunt dolofane! " - uitati si voi ce libera si linistita e mama!!!)... Scuze. M-am oprit caci am ascultat ce a spus mama si m-am minunat, ca de fiecare data cand o aud vorbind domol, sau agitat despre ceva.. Este o magie in vorbele ei, si in modul in care isi traieste fiecare clipa a prezentului.. O magie extraordiara!!
Revenind. Am senzatia ca scriu pentru a-mi elibera fricile. Scriu pentru ca am senzatia ca toata panica si tot blocajul dispar in eter, si ma simt eliberata de chingile ororii pe care o traiesc uitandu-ma imprejur, si neputand, dar efectiv nefiind capabila sa vad mai departe de acum. Inainte, claritatea cu care puteam vedea viitorul, siguranta in mine, in tot, erau atat de evidente si usoare, caci puteam dormi. Si aici sa nu va imaginati ca vorbesc despre planuri minutios puse la punct, despre ce si cand si cum am sa fac. Nu, pur si simplu, aveam puterea si usurinta sa visez. Azi, desi incerc, imi iese, dar apare o teama nebuneasca, incapatanata, invaziva de... nu stiu de ce? De probabil incapacitatea de a crede ca mai exista si un maine, dar bun. Ma simt incorsetata in tara asta, limitata si conditionata, si stupefiata, si revoltata, si nu imi vine sa cred ca toate eforturile pe care le depun, gandit sau negandit, nu duc nicaieri.. Nimic nu se leaga, e ca si cum ceva imi tine umerii cand eu trag sa pasesc inainte. Imi tine mijlocul, imi tine picioarele, si imi ies ochii din cap, prin prizma inertiei si avantului, caci eu vreau inainte si nu pot, caci ma trage inapoi! Zici ca sunt batuta in pironi de beton, si oricat m-as zbate, nu pot scapa de acolo..Si gandind iar, ceva din coltul mintii imi spune: "Is not about time yet. Is not about time..". Inseamna ca inca mai trebuie sa astept. Inseamna ca trebuie sa astept semnele. Pt ca ele exista.. doar sa fiu constienta si prezenta, si am sa le vad. Nu vor fi alegeri gresite, ci doar alegerile corecte, in concordanta cu scopul si misiunea mea in Universul asta, in forma fizica in care ma regasesc, cu mintea si puterile pe care le am.. Nebanuite, ascunse, surprinzatoare... Simt insa ca stau pe un zacamant de putere.. Care inca nu a ajuns la suprafata. Acest simtamant e oare doar expresia nevoii de siguranta? Pt securitate? De ce securitate? Imi este teama... Si am revenit la ce spuneam mai sus.
Sunt un om puternic din fire. Am rezistenta fizica (desi sunt atat de filiforma), psihica, pt ca am un ADN bun probabil, sau asa atrag energiile, pt a-mi crea o soliditate a propriei persoane. Si totusi, astazi, imi este teama...
Vreau inapoi acolo.. Let me remember how I used to do it all...
Si ca sa vedeti cum este totul facut, mama mea fredoneaza, in timp ca imi pregateste capsuni, "Che sera, sera".... Hm? Ziceti ca intamplator? Eu nu..
Yours,
Me
Comentarii
Trimiteți un comentariu