Izolarea
...Mda. Izolarea.. Tot ce stiu e ca nu aduce nimic bun. Sunt momente cand e benefica siesi, cuplului, whatever. Dar atunci cand este fortata, nu mai duce la nimic bun. Duce la tensiuni nestinse, nervi, creare de imagini distorsionate, acuze, recuze, etc.
Ma duc la servici, vin inapoi acasa, noroc ca mai ies la o sala de sport, si din cand in cand ne mai oprim in oras sa mancam. Cumparaturile se adauga, si iaca rutina omului modern, secolul XXI, secolul muncii pe rupte si insatisfactiilor, cresterii preturilor (ca tot spunea dl. Isarescu azi de dimineata ca vor creste cu 20% la legume, fructe si nu mai stiu ce, in urmatoarele trei luni) si etc.
Ma trezesc dimineata cu un gol in stomac, pt ca imi aduc aminte de diminetile linistite, cand plecatul la munca nu era un stress. Imi aduc aminte cum aveam timp sa ies in oras (desi sunt pozitionata in afara oricarei zone cu metrou, care imi usura mult viata), cum puteam sa vad lumea pe strada, chiar si atat si ma mai linisteam si deconectam. Am senzatia ca ma apasa norii pe cap. Si stiu ca izolarea face asta. Stiu ca absenta unei vieti sociale nu aduce nimic bun. Dar cand? Ma intreb cand? Pt ca in acceptiunea unora pe care ii vad zilnic, ar trebui sa muncim zi lumina si sa ne privam de liniste, recuperare psihica. Sunt obosita la 30 de ani. Astazi ma simt ca o fetita mica ce se uita departe in zare si isi asteapta parintii acasa, sau catelul sa apara de undeva.. Nu stiu. Dar ma simt mica.
Ma doare mintea insa. Pana si idiotii astia de parlamentari au senzatia ca la 50 de ani femeile vor avea aceeasi efervescenta si eficienta la locul de munca. De aceea au marit varsta de pensionare la 60. Nu stiu unde mai au atunci loc tinerii, dar ma rog. Si oricum, cine dracu mai tine in ziua de azi la munca o doamna de 55 de ani, nu inteleg...Din motive lesne de inteles... Dar anyway.. Am tras concluzia ca logica mai marilor din The Big House ma depaseste. Ei sunt mai destepti, mai pregatiti, mai de toate.. Ce sa zic..?
Izolarea. Imi taie orizonturile, nu mai vad mai departe de pragul casei. Ma ascund in carti, cand am timp, si traiesc viata altora, caci a mea, cu unele exceptii, am senzatia ca e o imitatie ieftina a ceea ce ar trebui sa fie viata, in plenitudinea ei, la 30 de ani.
Ma frustreaza izolarea. Ma frustreaza lipsa de libertate. Caci da, suntem sclavi la servici, care nu se termina niciodata, si vin acasa cu capsa pusa si mai vars si pe al meu una alta. Si viceversa. Si unde ajungem? Suntem sclavi ai datoriilor catre stat, catre banci (ca mine, multa prostime in tara asta...dar ce mai conteaza, faptul e consumat), sclavi ai propriilor frici si neajunsuri si autolimitari sau limitari impuse si acceptate de mintile noastre inguste.
Am senzatia ca nu ma vor lasa (monstrii mici din viata mea) sa mai vad niciodata lumea. Am senzatia ca in stilul asta de viata o sa privesc doar avioanele decoland, dar eu nu voi fi in ele. Am o nevoie si o pornire nebuna sa fug. Departe. In lumea larga. Nu caut caini cu covrigi in coada. Dar caut civilizatie. O gura de aer proaspata. Si presiune mai scazuta... dau deloc. Imi ajunge adrenalina pompata cand ma sperii singura de propriile cosmaruri si frici.
Si ca sa ma reintorc la lumea in care traim, aseara se asezasera cateva angajate ale unui mare hypermarket in mijlocul magazinului, si se luasera la harta de fata cu clientii. Scandal cu limbaj colorat. Lehamite se revarsa din ochii mei si ai lui al meu. Si noi acceptam toate astea. Low profilul. Si hypermarketul se uita de fapt ca trebuie sa scoata bani. Multi. Asa ca de ce sa angajeze oameni pregatiti, calificati la nivelul cerut, si sa le dea niste bani mai normali, pt ca oricum romanul inghite orice, de la preturi de te doare mintea la servicii de doi bani?
Apropo, astia aveau kilul de rosii la 20Ron/Kg. No comment. Parca eram in Dorobanti.
Astia suntem. Si nu vrem sa ne schimbam. Si ma intreb oare de ce in alte tari se poate sa ai liniste acasa si pe strada si la cumparaturi? Pt ca nu te slugareste angajatorul pana in creierii noptii, vacanta e vacanta fara telefoane sunand, esti respectat cand mergi pe strada, serviciile sunt prestate cu simt de raspundere si again, respect pt client si banii lui, si asa mai departe.
Am un gol in stomac, si o revolutie imi inunda creierul. Si ma intorc la izolare. Nu stiu daca e cea mai buna solutie. Ma fereste de scarba ce mi-o provoaca societatea noastra uneori, ma fereste de mizeriile cotidiene, dar pe partea cealalta, cred ca nu ma mai lasa sa vad ca exista si lucruri bune pe lumea asta: prietenii, parintii, parcul plin caci este soare afara, si... orice ar mai fi.
Imi e rau de izolare, imi e rau de frustrare, ma simt prinsa intr-o capcana sociala, si caut, dar caut cu disperare sa gasesc "Exit" scris pe undeva. Dar in toate acestea, e frumos ca iubesc. Il iubesc pe al meu. Si as fuma o tigara..
Yours,
Me
Ma duc la servici, vin inapoi acasa, noroc ca mai ies la o sala de sport, si din cand in cand ne mai oprim in oras sa mancam. Cumparaturile se adauga, si iaca rutina omului modern, secolul XXI, secolul muncii pe rupte si insatisfactiilor, cresterii preturilor (ca tot spunea dl. Isarescu azi de dimineata ca vor creste cu 20% la legume, fructe si nu mai stiu ce, in urmatoarele trei luni) si etc.
Ma doare mintea insa. Pana si idiotii astia de parlamentari au senzatia ca la 50 de ani femeile vor avea aceeasi efervescenta si eficienta la locul de munca. De aceea au marit varsta de pensionare la 60. Nu stiu unde mai au atunci loc tinerii, dar ma rog. Si oricum, cine dracu mai tine in ziua de azi la munca o doamna de 55 de ani, nu inteleg...Din motive lesne de inteles... Dar anyway.. Am tras concluzia ca logica mai marilor din The Big House ma depaseste. Ei sunt mai destepti, mai pregatiti, mai de toate.. Ce sa zic..?
Izolarea. Imi taie orizonturile, nu mai vad mai departe de pragul casei. Ma ascund in carti, cand am timp, si traiesc viata altora, caci a mea, cu unele exceptii, am senzatia ca e o imitatie ieftina a ceea ce ar trebui sa fie viata, in plenitudinea ei, la 30 de ani.
Am senzatia ca nu ma vor lasa (monstrii mici din viata mea) sa mai vad niciodata lumea. Am senzatia ca in stilul asta de viata o sa privesc doar avioanele decoland, dar eu nu voi fi in ele. Am o nevoie si o pornire nebuna sa fug. Departe. In lumea larga. Nu caut caini cu covrigi in coada. Dar caut civilizatie. O gura de aer proaspata. Si presiune mai scazuta... dau deloc. Imi ajunge adrenalina pompata cand ma sperii singura de propriile cosmaruri si frici.
Si ca sa ma reintorc la lumea in care traim, aseara se asezasera cateva angajate ale unui mare hypermarket in mijlocul magazinului, si se luasera la harta de fata cu clientii. Scandal cu limbaj colorat. Lehamite se revarsa din ochii mei si ai lui al meu. Si noi acceptam toate astea. Low profilul. Si hypermarketul se uita de fapt ca trebuie sa scoata bani. Multi. Asa ca de ce sa angajeze oameni pregatiti, calificati la nivelul cerut, si sa le dea niste bani mai normali, pt ca oricum romanul inghite orice, de la preturi de te doare mintea la servicii de doi bani?
Apropo, astia aveau kilul de rosii la 20Ron/Kg. No comment. Parca eram in Dorobanti.
Astia suntem. Si nu vrem sa ne schimbam. Si ma intreb oare de ce in alte tari se poate sa ai liniste acasa si pe strada si la cumparaturi? Pt ca nu te slugareste angajatorul pana in creierii noptii, vacanta e vacanta fara telefoane sunand, esti respectat cand mergi pe strada, serviciile sunt prestate cu simt de raspundere si again, respect pt client si banii lui, si asa mai departe.
Am un gol in stomac, si o revolutie imi inunda creierul. Si ma intorc la izolare. Nu stiu daca e cea mai buna solutie. Ma fereste de scarba ce mi-o provoaca societatea noastra uneori, ma fereste de mizeriile cotidiene, dar pe partea cealalta, cred ca nu ma mai lasa sa vad ca exista si lucruri bune pe lumea asta: prietenii, parintii, parcul plin caci este soare afara, si... orice ar mai fi.
Imi e rau de izolare, imi e rau de frustrare, ma simt prinsa intr-o capcana sociala, si caut, dar caut cu disperare sa gasesc "Exit" scris pe undeva. Dar in toate acestea, e frumos ca iubesc. Il iubesc pe al meu. Si as fuma o tigara..
Yours,
Me
Hmmm...la fel ma simt si eu...:(
RăspundețiȘtergere