Scrisul
La ora asta ar fi trebuit sa fac cu totul altceva. Chestii importante. Insa nu pot. Am creierul blocat. Citind postarea unei prietene, simtind prin toti porii ce a simtit ea cand a vazut Santorini pt prima oara, mi-am reamintit unul din lucrurile care imi aduc liniste, si ma "dezamorseaza" ca sa spun asa: scrisul.
Linii intregi de ganduri, imagini transpuse in cuvinte, idei asternute pe hartie normala sau virtuala. Daca in copilarie era jurnalul unde il uram (daca as fi putut vreodata) si il iubeam in acelasi timp pe al meu, acum este blogul asta.
Nu stiu daca existenta lui are vreun alt scop decat acela de a-mi face mie viata mai usoara, si de a-mi bucura (sau nu) prietenii cu vesti despre ce imi mai trece prin creierasul asta.
Insa ma bucura sa scriu, si sa ascult muzica greceasca, sa il aud pe al meu incantat la telefon de o reusita personala, sa ma gandesc la orice altceva in afara de ce trebuie, o da, trebuie sa fac. Ma uit pe geam, si as vrea sa inteleg ceva, orice, nu stiu.
Am noi obiective personale, dorinte si vise, si pt ele am de luptat, de invatat, de redescoperit ce inseamna timp dedicat studiului, cred ca doar acestea, dorinta de mai bine, de a fi fericiti noi doi, sunt singurele care imi reactiveaza motoarele.
Sunt momente in viata cand vrei sa dai totul dracului si sa pleci in lumea larga, nu conteaza directia, sensul sau ce va urma. Iti vine sa lasi totul si sa vezi daca se poate trai si altfel. Asa au facut unii. Altii au facut pasii chibzuiti, strangand din dinti, luptand, fiecare in felul lui, pt a ajunge unde vor. Si au reusit si ei. Oricare dintre forme ar fi, functie de structura si nebunia temporara ce ne mai guverneaza creierele uneori, toti avem momente din acestea in viata.
Eram din prima categorie pe la 18 ani. Acum, la aproape 30, sunt din a doua. In ambele cazuri insa am crezut in steaua mea pana in ultima secunda. DuMona, asa o cheama pe steaua mea. Si a stiut ea cand sa apara, si a inteles ea de ce m-a lasat sa o vad doar din cand in cand: ca sa imi aduca aminte ca e acolo, ca ea e finalul oricarui drum pe care pornesc, sa imi aduca aminte ca tot ce mi-am dorit sa fac in viata asta, chiar am reusit. Si visul cel mai vechi mi-a devenit realitate: sa il am pe al meu langa mine.
Pt unele a durat mai putin, cateva luni, cativa ani, pt altele mai bine de 15 ani. Dar oricum au fost, s-au visele concretizat in viata pe care o duc. O viata buna, chiar buna, cu unele chestii care ma supara, dar care stau doar in puterea mea sa le schimb. Si cu al meu langa mine, pot si mai mult decat inainte. Pt ca el crede in mine. Si eu in el. Si orizonturile sunt senine. Cu tot taifunul care sta in spate sau in care ne invartim in viata de zi cu zi.
Fiecare zi aduce vestile ei. Voi vedea si cea de maine ce aduce. Pana una alta, am scris. Din nou. Cu placere. Sa ma descarc. Sa pot privi cu incredere telefonul, CV-urile si proiectele pe care le mai am de dus pana la sf de an. Scriu. Si voi mai scrie. E de bine. E bine. O sa fie bine.
Yours,
Me
Nu stiu daca existenta lui are vreun alt scop decat acela de a-mi face mie viata mai usoara, si de a-mi bucura (sau nu) prietenii cu vesti despre ce imi mai trece prin creierasul asta.
Insa ma bucura sa scriu, si sa ascult muzica greceasca, sa il aud pe al meu incantat la telefon de o reusita personala, sa ma gandesc la orice altceva in afara de ce trebuie, o da, trebuie sa fac. Ma uit pe geam, si as vrea sa inteleg ceva, orice, nu stiu.
Am noi obiective personale, dorinte si vise, si pt ele am de luptat, de invatat, de redescoperit ce inseamna timp dedicat studiului, cred ca doar acestea, dorinta de mai bine, de a fi fericiti noi doi, sunt singurele care imi reactiveaza motoarele.
Sunt momente in viata cand vrei sa dai totul dracului si sa pleci in lumea larga, nu conteaza directia, sensul sau ce va urma. Iti vine sa lasi totul si sa vezi daca se poate trai si altfel. Asa au facut unii. Altii au facut pasii chibzuiti, strangand din dinti, luptand, fiecare in felul lui, pt a ajunge unde vor. Si au reusit si ei. Oricare dintre forme ar fi, functie de structura si nebunia temporara ce ne mai guverneaza creierele uneori, toti avem momente din acestea in viata.
Eram din prima categorie pe la 18 ani. Acum, la aproape 30, sunt din a doua. In ambele cazuri insa am crezut in steaua mea pana in ultima secunda. DuMona, asa o cheama pe steaua mea. Si a stiut ea cand sa apara, si a inteles ea de ce m-a lasat sa o vad doar din cand in cand: ca sa imi aduca aminte ca e acolo, ca ea e finalul oricarui drum pe care pornesc, sa imi aduca aminte ca tot ce mi-am dorit sa fac in viata asta, chiar am reusit. Si visul cel mai vechi mi-a devenit realitate: sa il am pe al meu langa mine.
Pt unele a durat mai putin, cateva luni, cativa ani, pt altele mai bine de 15 ani. Dar oricum au fost, s-au visele concretizat in viata pe care o duc. O viata buna, chiar buna, cu unele chestii care ma supara, dar care stau doar in puterea mea sa le schimb. Si cu al meu langa mine, pot si mai mult decat inainte. Pt ca el crede in mine. Si eu in el. Si orizonturile sunt senine. Cu tot taifunul care sta in spate sau in care ne invartim in viata de zi cu zi.
Fiecare zi aduce vestile ei. Voi vedea si cea de maine ce aduce. Pana una alta, am scris. Din nou. Cu placere. Sa ma descarc. Sa pot privi cu incredere telefonul, CV-urile si proiectele pe care le mai am de dus pana la sf de an. Scriu. Si voi mai scrie. E de bine. E bine. O sa fie bine.
Yours,
Me
Comentarii
Trimiteți un comentariu