Gasirea drumului
Inca o zi de meditatie, introspectie..Nu stiu de ce ma tot inclin in directia asta de ceva vreme.
Ma gandeam astazi la multe. Dar iata unul dintre subiecte: descoperirea propriei meniri.
Meditam eu ca am ajuns la 30 de ani si ca, spun eu, am descoperit abia partial drumul meu. Da, al meu. Cel corect. De ce stiu ca este asta? Habar nu am, in afara de semnele care m-au tot ghidat spre el. Am descoperit, in timp, acumuland informatii de toate felurile, si apoi ajungand la 30 de ani cand, am avut senzatia ca mi s-a ridicat un val de pe ochi, am descoperit zic, de fapt ar fi corect "am constientizat" lucrul pe care il stiam, dar care, sau pt care, consideram eu ca nu am indeajuns de multe dovezi ca acesta este. V-am pierdut, nu? :-)
Mai simplu. Stiu ce sunt buna sa fac, si imi iau atestarea pt asa ceva. Insa acum urmeaza partea a doua: in ce directie imi voi pune in slujba abilitatile si cunostintele? Sunt sigura ca intr-o directie care imi place, care imi va oferi confortul ca sunt buna, si ca stiu ce fac. Dar imi plac mai multe lucruri. Si acum intrebare, dupa ce mi-au trebuit 30 de ani sa aflu ce vreau sa fac: cati imi vor mai trebui sa stiu in ce directie, sau pt ce? Nu mai spun si "de ce?".
Se tot vorbeste in toate partile despre "trezirea universala". Din ce in ce mai multe intrebari ale oamenilor: "Cine sunt?", "Ce rol am eu in viata asta?", "De ce fac eu meseria asta?", "De ce sufar eu atat?", nu stiu daca sunt prea multi care se intreaba: "De ce sunt atat de norocos?". Si asa mai departe.
Astazi ma gandeam la vulnerabilitatea totala despre care mai vorbeam eu acum ceva vreme. Stiu ce inseamna frica de necunoscut. Sau teama de a recunoaste cine esti, ce gandesti etc. Sau pur si simplu acceptarea ca esti limitat, ca ai tare, ca ai lipsa de cunostinte, ca asa si pe dincolo. Stiu, caci sunt Varsator, si sa recunosc ca am lipsuri si carente, si ca nu sunt eu perfectiunea intruchipata, e greu, fratilor. Insa am avut si am profesori buni care m-au invata ca daca nu moare nimeni si lumea nu se distruge daca recunosc o limitare, atunci de ce nu as face-o?
Si da, atunci cand te expui total, si nu iti e teama de tine, sau rusine de tine, sau nu esti suparat pe tine, atunci poate veni orice spre tine. Intampini totul cu acceptarea a ceea ce esti: o multitudine de energii, experiente, sentimente, ganduri.
Pana acum cateva zile, trebuie sa recunosc, nu acordam prea mare importanta acelor evenimente care se spun ca sunt puncte importante in viata omenirii: botezul, nunta, inmormantarea. Observati ca acolo nu am trecut "nasterea". Asta da, mi se parea foarte important. "Moartea" pt mine e un sine qva non, pt ca incepe de cand te nasti. Deci nu ma sperie. "Botezul" si "nunta" insa nu le-am privit niciodata altfel decat niste chestii religioase, ca si cum cerem permisiune sa ne numim cumva sau sa fim impreuna fara forme legale, caci in ziua de azi asta se cheama concubinaj si chipurile, nu da prea bine.
Anyway. Pana ieri. Mergand la curs, si discutand faptul ca s-ar putea ca examenul de absolvire sa il aman deoarece trebuie sa merg la un botez, lucru care nu mi se parea atat de iesit din comun..... un botez, m-am trezit ascultand trainerul vorbind despre una dintre cele mai puternice ancore energetice pe care un om o poate avea: NUMELE propriu.
Spunea dansul ca la botez, numele acela nu vine intamplator. Nu intamplator el insumeaza o serie de energii ale unor oameni anume ce boteaza un copil, si care asista la acest obicei. Numele acesta il va reprezenta pe copil. Numele este ales. Numele acesta va fi ancora lui pe restul vietii. Cea mai puternica ancora. Cea care, in momente de durere, slabiciune, il va ajuta sa se reculeaga. Psihologii spun ca una dintre cele mai bune metode de adunare a energiilor pozitive, de a te reculege, de a te aduna in tine cand esti deprimat, speriat, suparat, este sa iti pronunti numele intr-o insiruire de cateva minute. Si "WOW!". Asta mi-a fost in cap. Deodata, "botezul" devenea important. Deodata, mi-am adus aminte ca eu, la varsta mica, de vreo 12-14 ani, nu mai stiu exact, am botezat un copil. O fetita. Se numeste Cristiana. Si este fina mea cea mica. Eu am tinut-o in brate. Eu am citit din Biblie pasajul dedicat numirii ei "Cristiana". Copilul acela a capatat prin acordarea numelui, o identitate. In familia ei, in societate ulterior. Si a primit "putere". Au fost oameni care s-au agitat pt gasirea numelui ei. Au fost energii din Univers care au ghidat acest proces.
Botezul este important. Exista acolo Ursitoarele ce ii vor face daruri copilului la botez. Asa spune legenda. Daruri de care copilul se va folosi pt restul vietii sale.
Si uite asa, au mai trecut cateva zile din viata mea, si ma bucur ca nu in zadar. Am invatat sa imi tin mintea deschisa, am invatat cat conteaza atentia la detaliu, am invatat (mi-am reamintit de fapt) ca nimic nu este intamplator, si am invatat de ce este atat de important un botez. Recunosc, pt a invata asta, am primit "niste palme", si mi-a fost aproape rau fizic. Nu totul se invata usor.
Va multumesc la toti cei care, in fiecare zi, fie ca intentionat, fie ca nu, imi impartasiti cate putin din cunoasterea voastra.
Si asa, scriu ultimul paragraf din acest post.
Intr-unul din ultimele posturi, ma intrebam daca merita efortul depus pt atata invatare, studiu, acumulare de cunostinte. Acum stiu: indiferent ca vor pleca sau nu din tara, prietenii mei, sau eu, in mod clar dupa acest efort, vom fi mult, dar muuult mai bogati spiritual si intelectual. Si asa vom fi devenit capabili sa impartasim ceea ce stim. Adica, probabil, vom deveni mentori in viata altora, sau bunici adorati de catre nepotii lor, care vor spune: "Cate lucruri stie bunicul/bunica!!" :-) A darui, dragii mei, cunostintele voastre, este ca si cum ati darui parte din voi. Si asta e suprem.
Yours,
Me
Meditam eu ca am ajuns la 30 de ani si ca, spun eu, am descoperit abia partial drumul meu. Da, al meu. Cel corect. De ce stiu ca este asta? Habar nu am, in afara de semnele care m-au tot ghidat spre el. Am descoperit, in timp, acumuland informatii de toate felurile, si apoi ajungand la 30 de ani cand, am avut senzatia ca mi s-a ridicat un val de pe ochi, am descoperit zic, de fapt ar fi corect "am constientizat" lucrul pe care il stiam, dar care, sau pt care, consideram eu ca nu am indeajuns de multe dovezi ca acesta este. V-am pierdut, nu? :-)
Mai simplu. Stiu ce sunt buna sa fac, si imi iau atestarea pt asa ceva. Insa acum urmeaza partea a doua: in ce directie imi voi pune in slujba abilitatile si cunostintele? Sunt sigura ca intr-o directie care imi place, care imi va oferi confortul ca sunt buna, si ca stiu ce fac. Dar imi plac mai multe lucruri. Si acum intrebare, dupa ce mi-au trebuit 30 de ani sa aflu ce vreau sa fac: cati imi vor mai trebui sa stiu in ce directie, sau pt ce? Nu mai spun si "de ce?".
Se tot vorbeste in toate partile despre "trezirea universala". Din ce in ce mai multe intrebari ale oamenilor: "Cine sunt?", "Ce rol am eu in viata asta?", "De ce fac eu meseria asta?", "De ce sufar eu atat?", nu stiu daca sunt prea multi care se intreaba: "De ce sunt atat de norocos?". Si asa mai departe.
Astazi ma gandeam la vulnerabilitatea totala despre care mai vorbeam eu acum ceva vreme. Stiu ce inseamna frica de necunoscut. Sau teama de a recunoaste cine esti, ce gandesti etc. Sau pur si simplu acceptarea ca esti limitat, ca ai tare, ca ai lipsa de cunostinte, ca asa si pe dincolo. Stiu, caci sunt Varsator, si sa recunosc ca am lipsuri si carente, si ca nu sunt eu perfectiunea intruchipata, e greu, fratilor. Insa am avut si am profesori buni care m-au invata ca daca nu moare nimeni si lumea nu se distruge daca recunosc o limitare, atunci de ce nu as face-o?
Si da, atunci cand te expui total, si nu iti e teama de tine, sau rusine de tine, sau nu esti suparat pe tine, atunci poate veni orice spre tine. Intampini totul cu acceptarea a ceea ce esti: o multitudine de energii, experiente, sentimente, ganduri.
Anyway. Pana ieri. Mergand la curs, si discutand faptul ca s-ar putea ca examenul de absolvire sa il aman deoarece trebuie sa merg la un botez, lucru care nu mi se parea atat de iesit din comun..... un botez, m-am trezit ascultand trainerul vorbind despre una dintre cele mai puternice ancore energetice pe care un om o poate avea: NUMELE propriu.
Spunea dansul ca la botez, numele acela nu vine intamplator. Nu intamplator el insumeaza o serie de energii ale unor oameni anume ce boteaza un copil, si care asista la acest obicei. Numele acesta il va reprezenta pe copil. Numele este ales. Numele acesta va fi ancora lui pe restul vietii. Cea mai puternica ancora. Cea care, in momente de durere, slabiciune, il va ajuta sa se reculeaga. Psihologii spun ca una dintre cele mai bune metode de adunare a energiilor pozitive, de a te reculege, de a te aduna in tine cand esti deprimat, speriat, suparat, este sa iti pronunti numele intr-o insiruire de cateva minute. Si "WOW!". Asta mi-a fost in cap. Deodata, "botezul" devenea important. Deodata, mi-am adus aminte ca eu, la varsta mica, de vreo 12-14 ani, nu mai stiu exact, am botezat un copil. O fetita. Se numeste Cristiana. Si este fina mea cea mica. Eu am tinut-o in brate. Eu am citit din Biblie pasajul dedicat numirii ei "Cristiana". Copilul acela a capatat prin acordarea numelui, o identitate. In familia ei, in societate ulterior. Si a primit "putere". Au fost oameni care s-au agitat pt gasirea numelui ei. Au fost energii din Univers care au ghidat acest proces.
Botezul este important. Exista acolo Ursitoarele ce ii vor face daruri copilului la botez. Asa spune legenda. Daruri de care copilul se va folosi pt restul vietii sale.
Si uite asa, au mai trecut cateva zile din viata mea, si ma bucur ca nu in zadar. Am invatat sa imi tin mintea deschisa, am invatat cat conteaza atentia la detaliu, am invatat (mi-am reamintit de fapt) ca nimic nu este intamplator, si am invatat de ce este atat de important un botez. Recunosc, pt a invata asta, am primit "niste palme", si mi-a fost aproape rau fizic. Nu totul se invata usor.
Va multumesc la toti cei care, in fiecare zi, fie ca intentionat, fie ca nu, imi impartasiti cate putin din cunoasterea voastra.
Si asa, scriu ultimul paragraf din acest post.
Intr-unul din ultimele posturi, ma intrebam daca merita efortul depus pt atata invatare, studiu, acumulare de cunostinte. Acum stiu: indiferent ca vor pleca sau nu din tara, prietenii mei, sau eu, in mod clar dupa acest efort, vom fi mult, dar muuult mai bogati spiritual si intelectual. Si asa vom fi devenit capabili sa impartasim ceea ce stim. Adica, probabil, vom deveni mentori in viata altora, sau bunici adorati de catre nepotii lor, care vor spune: "Cate lucruri stie bunicul/bunica!!" :-) A darui, dragii mei, cunostintele voastre, este ca si cum ati darui parte din voi. Si asta e suprem.
Yours,
Me
Comentarii
Trimiteți un comentariu