I call it LOVE...

Nu stiu daca este apropierea Lunii de Pamant, sau sensibilitate la presiunea atmosferica oscilanta, sau ...whatever.

Dar zilele acestea simt de j de mii de ori mai intens cum este sa iubesti de sa nu ai aer.

Imi aduc aminte cum eram acum 17-18 ani cand, pt prima oara ma indragosteam. Imi faceam timp vacanta de vacanta, cand nu scoala prima, sa ajung sa-l vad. Pe el, pe primul baiat care mi-a furat inima in viata asta. Nerabdarea de a-l vedea, taiatul respiratiei cand era langa mine, puls de 120 de simteam ca imi pocnesc tamplele cand imi zambea, lacrimi de dor caci nu eram nici macar din acelasi oras, si lacrimi si mai amare caci era mai mare ca mine si avea prietene mai mari, pe care le vedeam un fel de Zane in comparatie cu "pustoaica de mine"...

Simtiri pure de adolescent. Nepatate de experienta de viata... Pt ca asta am simtit cu trecerea anilor, ca imi ridic o bariera de scepticism si ca trebuie sa fiu cu garda sus, indiferent ce relatie as avea.

Ceea ce m-a bucurat insa cel mai mult, a fost sa imi dau seama la 29 de ani, ca ceea ce simtisem pe atunci nu apusese deloc. Era acolo, de 29 de ori mai puternic ca la inceput. L-am iubit in adancul meu, pana acum. Subconstientul meu nu i-a dat drumul. Nu a putut. Subconstientul meu a stiut ca El este Al Meu. Si nu cred ca se va termina vreodata acest sentiment. Pt ca acum, acelasi om care in urma cu atatia ani imi furase inima pt prima oara si imi generase primele zguduituri de Univers, a ales in viata asta, sa imi fie sot, prieten, sfatuitor, jumatatea mea...

Si de fiecare data cand ma uit in ochii lui, cand ii simt mirosul, cand ii vad zambetul, chiar si cand ne certam, simt ca sunt completa.
Va doresc tuturor sa traiti acest sentiment de implinire.. cel putin 18 ani..

Yours,
Me