Panica..
Da, e intens totul in ultimele zile. Poate prea intens. De dimineata simteam ca imi buseste o vena cand m-am uitat la 5 jumatate dimineata in oglinda si am vazut ce fata aveam.
Presiune pe care am simtit-o. Multe lucruri aduna un singur om... si avem 24 de ore pe zi, no more, no less. Am ajuns la birou, presiune in continuare. Am luat o cana de cafea ca sa imi iau energie de undeva. La 5 jumatate azi dimineata lucram la o lucrare pt facultate.. Intre 8:50 si 9:10 am cautat loc de parcare.. None. Si politia prin zona. Am ajuns si la banca. Alt stress. Alta bataie de cap. Pt up-date date in sistem am stat O ORA!
Trafic spre servici... Ajung aici, alerg dupa cafea.. Simteam ca imi bate inima. Tare. Prea tare.. Respiram greu. Ma opresc langa biroul unui coleg. Bun coleg. Sub mana lui am invatat comercial pana sa fac meseria asta de hr-ist. Om de calibru. Si suflet deosebit. M-a vazut cu cearcanele mari, un pic prea palida, si, desi vorbea la telefon, m-a chemat in birou, s-a ridicat in picioare, m-a luat in brate, si mi-s zis: "Ia-o usor, copile.." Am zambit. Si am spus "Multumesc". Gandeam dis de dimineata ca am nevoie ca cineva sa ma faca sa ma opresc din alergatura asta, din panica..
Ma intorc la mine in birou. Deschid messul sa vorbesc cu colegii din teritoriu. Interogari pe diverse teme, plastic vorbind, dar mai simplu de comunicat decat sa ma pui acum la telefon. Apare o colega.. Vorbeste cu mine, stie ca sunt sub presiune.. Se vede. Imi spune: "Ia-o mai usor, copile..."
In acelasi timp, un bun prieten de la Cluj, se iteste, tot on line, si zpune asa: :watch this... trust me ". Si am privit asta.
Astazi am cerut ajutor, undeva in neant.. dimineata devreme. Simteam ca imi crapa arterele. Si nu mi-am pierdut speranta.. Doar am capitulat, si m-am predat panicii cu totul.
Au aparut insa ajutoarele. Le multumesc la toti. Azi, acele gesturi marunte, acele intrebari ce par banale in cotidian, gen "Ce faci? Cum merge?", au fost calea prietenilor mei catre a ma linisti.
Griji care ma apasa, nesomn, insa o sursa de energie a inceput sa apara inca de aseara daca stau sa ma gandesc. De la Al Meu. De la mama. Si a continuat astazi, cu prietenii mei.
Si cand ma gandesc cati se uita la mine ca la o paranoica atunci cand le spun: "Cere, si ti se va da."
Multumesc la Al Meu, si la prietenii mei.
Yours,
Me
Presiune pe care am simtit-o. Multe lucruri aduna un singur om... si avem 24 de ore pe zi, no more, no less. Am ajuns la birou, presiune in continuare. Am luat o cana de cafea ca sa imi iau energie de undeva. La 5 jumatate azi dimineata lucram la o lucrare pt facultate.. Intre 8:50 si 9:10 am cautat loc de parcare.. None. Si politia prin zona. Am ajuns si la banca. Alt stress. Alta bataie de cap. Pt up-date date in sistem am stat O ORA!
Trafic spre servici... Ajung aici, alerg dupa cafea.. Simteam ca imi bate inima. Tare. Prea tare.. Respiram greu. Ma opresc langa biroul unui coleg. Bun coleg. Sub mana lui am invatat comercial pana sa fac meseria asta de hr-ist. Om de calibru. Si suflet deosebit. M-a vazut cu cearcanele mari, un pic prea palida, si, desi vorbea la telefon, m-a chemat in birou, s-a ridicat in picioare, m-a luat in brate, si mi-s zis: "Ia-o usor, copile.." Am zambit. Si am spus "Multumesc". Gandeam dis de dimineata ca am nevoie ca cineva sa ma faca sa ma opresc din alergatura asta, din panica..
Ma intorc la mine in birou. Deschid messul sa vorbesc cu colegii din teritoriu. Interogari pe diverse teme, plastic vorbind, dar mai simplu de comunicat decat sa ma pui acum la telefon. Apare o colega.. Vorbeste cu mine, stie ca sunt sub presiune.. Se vede. Imi spune: "Ia-o mai usor, copile..."
In acelasi timp, un bun prieten de la Cluj, se iteste, tot on line, si zpune asa: :watch this... trust me ". Si am privit asta.
Astazi am cerut ajutor, undeva in neant.. dimineata devreme. Simteam ca imi crapa arterele. Si nu mi-am pierdut speranta.. Doar am capitulat, si m-am predat panicii cu totul.
Au aparut insa ajutoarele. Le multumesc la toti. Azi, acele gesturi marunte, acele intrebari ce par banale in cotidian, gen "Ce faci? Cum merge?", au fost calea prietenilor mei catre a ma linisti.
Griji care ma apasa, nesomn, insa o sursa de energie a inceput sa apara inca de aseara daca stau sa ma gandesc. De la Al Meu. De la mama. Si a continuat astazi, cu prietenii mei.
Si cand ma gandesc cati se uita la mine ca la o paranoica atunci cand le spun: "Cere, si ti se va da."
Multumesc la Al Meu, si la prietenii mei.
Yours,
Me
Frumos, mi-a placut articolul, dar mai ales filmuletul. Prezinta un adevar important, dar din ce in ce mai ignorat. Ia lucrurile pas cu pas, toate la timpul lor. Enjoy the ride. Poate faci mai putine, dar le vei face mai bine cu siguranta. Si nu te pierzi pe tine.
RăspundețiȘtergerewww.saevadam.blogspot.com
Arunca un ochi aici te rog. Si daca iti place cum scriu, ajuta-ma sa il promovez, lasa un comment si poate si devii " persoana interesata ".
Toate bune,
Peste