A pastori copii.. in traducere: sa fii parinte.
Vorbeam deunazi despre copii. Si m-a dus gandul la parintii mei. Pfff, cred ca iti trebuie multa inconstienta sau necunostinta ca sa faci un copil/copii. Pt ca, probabil, daca am stii ce ne asteapta, am zice "Pas".
Ma gandeam ca nici alor nostri nu le-a fost tocmai usor sa ne creasca. S-au adaptat. Au traversat sfera socialismului si a dictaturii restrictive si opresive deja. Ne-au oferit care ce si cum au putut, ce-a fost mai bun din ce aveau.
Nu stiu daca exista criterii universale de a evalua un copil reusit. Doar imi amintesc cum tata, cu ceva vreme inainte sa moara, imi spunea, in timp ce imi tineam capul pe pieptul lui slabit si obosit: "Multi parinti si-ar dori sa aibe un copil ca tine". Era subiectiv. Ma iubea. Eram sangele lui. Era tata. Insa, probabil, stia ce educatie mi-a dat, si prin asta si-a spus siesi ca a dat tot ce a avut mai bun din el, din cunostintele si experienta lui de viata, ca eu sa am toate premisele unui drum reusit. Cred ca mama l-a completat cu succes. Tata a fost mana de fier, mama mangaierea. In opinia mea, pt personalitatea si temperamentul meu, au fost combinatia perfecta.
Ma gandesc insa la cum as proceda eu cu copii mei? Ma gandeam ca, inainte sa am constiita atat de puternica a emotiilor, ce ani de zile le-am avut adanc ingropate, priveam cu totala egalitatea ideea de a avea sau nu copii. Acum, ma inspaimanta. Nu poate pt ca nu stiu daca as fi o mama buna, cat pt ca nu stiu daca as putea sa imi protejez copii de ce vad de jur imprejur.
Si nu stiu cum ai mei, ca parinti, au stiut sa se tempereze, si sa nu ma innabuse din evolutie, si sa nu imi taie dreptul de a experimenta, si cum au acceptat sa ma lase sa plec de acasa, la 18 ani, in aventura ce poarta numele de "viata mea". Si nici nu cred ca pot simti si stii grijile lor din fiecare zi, pe vremea cand telefoanele mobile abia apreau. Cand eu plecam dintr-un oras mic in Metropolis B, unde pericolele si tentatiile veneau insutite. Dom'le, iti trebuie forta.
Nu stiu daca si cum as gasi calea de a arata copiilor mei, pe limba lor, si sa ma fac acceptata si inteleasa cand as spune: "Asa nu". Probabil as fi impacata, la fel ca tata, ca mi-am facut datoria sa le dau din experienta mea. Si ca va fi alegerea lor ce si cum vor proceda.
Probabil ca Al Meu fiind langa mine, ma va contra-balansa, si imi va arata si alte modalitati si aspecte in tratarea variilor probleme ce apar cand cresti un copil. Eu lui, el mie, si impreuna vom invata, poate candva, sa fim parinti buni. Si sa avem atata maturitate incat sa fi invatat din greselile alor nostri, si sa incercam sa nu le aplicam la nepotii lor.
In mod clar, nu ai cum sa nu gresesti in meseria de parinte. Dar poate ca, a-i lasa pe ceilalti sa greseasca, devine o lectie de rabdare si maturitate, intelepciune si putere pt toti cei care incearca aceasta meserie.
Ma uit la generatiile de azi, care evolueaza atat de repede, care invata atat de repede, care sunt atat de precoce si deschisi. Sper sa pot tine pasul cu progeniturile mele cand imi va veni randul. Ma tot intreb uneori, oare cum reusim noi ca specie, sa pastram aceste legaturi in familie? Sa acordam timp copiilor, sa fim prezenti si pt partenerii de viata, sa ascultam si in stanga si in dreapta, sa fim capabili sa ne "citim" copii, si sa prevedem pericole de orice forma? Sa poti fi si bun/a sot/sotie, tata/mama, profesionist/a, nas/a, fin/a, prieten/a, ruda etc?
Si totusi se pare ca suntem privilegiati ca specie. Avem anumite capacitati. Nu stiu de ce evolutia ne-a ales pe noi sa ne potenteze cu atatea instrumente si veleitati biologice si ulterior intelectuale, dar cred ca a facut o treaba buna. Darwin rules. Univers rules, pt ca a adus un atom, apoi pe al doilea, cei doi au interactionat, s-au divizat, si au mai iesit alti patru, sau sase atomi.
Bottom line, tot respectul pt parintii nostri, si pt cei care acum sunt parinti: colegi, prieteni, frati, surori care si-au asumat si acest statut. Cu tot ce implica cresterea unui copil, in ciuda tuturor pericolelor si trairilor, spaimelor si bucuriilor, eforturilor financiare, umane, si de orice natura au mai fost, toti, dar toti, fara exceptie, au spus ca cea mai mare realizare a vietii lor sunt copiii.
I'm waiting to hear myself saying that.. Sometime, in the future.
Yours,
Me
Ma gandeam ca nici alor nostri nu le-a fost tocmai usor sa ne creasca. S-au adaptat. Au traversat sfera socialismului si a dictaturii restrictive si opresive deja. Ne-au oferit care ce si cum au putut, ce-a fost mai bun din ce aveau.
Nu stiu daca exista criterii universale de a evalua un copil reusit. Doar imi amintesc cum tata, cu ceva vreme inainte sa moara, imi spunea, in timp ce imi tineam capul pe pieptul lui slabit si obosit: "Multi parinti si-ar dori sa aibe un copil ca tine". Era subiectiv. Ma iubea. Eram sangele lui. Era tata. Insa, probabil, stia ce educatie mi-a dat, si prin asta si-a spus siesi ca a dat tot ce a avut mai bun din el, din cunostintele si experienta lui de viata, ca eu sa am toate premisele unui drum reusit. Cred ca mama l-a completat cu succes. Tata a fost mana de fier, mama mangaierea. In opinia mea, pt personalitatea si temperamentul meu, au fost combinatia perfecta.
Si nu stiu cum ai mei, ca parinti, au stiut sa se tempereze, si sa nu ma innabuse din evolutie, si sa nu imi taie dreptul de a experimenta, si cum au acceptat sa ma lase sa plec de acasa, la 18 ani, in aventura ce poarta numele de "viata mea". Si nici nu cred ca pot simti si stii grijile lor din fiecare zi, pe vremea cand telefoanele mobile abia apreau. Cand eu plecam dintr-un oras mic in Metropolis B, unde pericolele si tentatiile veneau insutite. Dom'le, iti trebuie forta.
Nu stiu daca si cum as gasi calea de a arata copiilor mei, pe limba lor, si sa ma fac acceptata si inteleasa cand as spune: "Asa nu". Probabil as fi impacata, la fel ca tata, ca mi-am facut datoria sa le dau din experienta mea. Si ca va fi alegerea lor ce si cum vor proceda.
Probabil ca Al Meu fiind langa mine, ma va contra-balansa, si imi va arata si alte modalitati si aspecte in tratarea variilor probleme ce apar cand cresti un copil. Eu lui, el mie, si impreuna vom invata, poate candva, sa fim parinti buni. Si sa avem atata maturitate incat sa fi invatat din greselile alor nostri, si sa incercam sa nu le aplicam la nepotii lor.
In mod clar, nu ai cum sa nu gresesti in meseria de parinte. Dar poate ca, a-i lasa pe ceilalti sa greseasca, devine o lectie de rabdare si maturitate, intelepciune si putere pt toti cei care incearca aceasta meserie.
Si totusi se pare ca suntem privilegiati ca specie. Avem anumite capacitati. Nu stiu de ce evolutia ne-a ales pe noi sa ne potenteze cu atatea instrumente si veleitati biologice si ulterior intelectuale, dar cred ca a facut o treaba buna. Darwin rules. Univers rules, pt ca a adus un atom, apoi pe al doilea, cei doi au interactionat, s-au divizat, si au mai iesit alti patru, sau sase atomi.
Bottom line, tot respectul pt parintii nostri, si pt cei care acum sunt parinti: colegi, prieteni, frati, surori care si-au asumat si acest statut. Cu tot ce implica cresterea unui copil, in ciuda tuturor pericolelor si trairilor, spaimelor si bucuriilor, eforturilor financiare, umane, si de orice natura au mai fost, toti, dar toti, fara exceptie, au spus ca cea mai mare realizare a vietii lor sunt copiii.
I'm waiting to hear myself saying that.. Sometime, in the future.
Yours,
Me
Comentarii
Trimiteți un comentariu