Temporary insanity

        Nu fac nimic diferit ca ieri: exist si azi. Respir si azi. Insa astazi am avut curaj sa ma uit prin "curtea mea". Evit cu o precizie fantastica unele aspecte ale vietii mele, pentru ca stiu ca, atunci cand ma voi hotari sa stau fata in fata cu ele, man, this ain't gonna be easy..
        Dar cand ma decid si ma apuc sa ridic perdeaua diafana, inainte fac asta: accept ca s-ar putea sa doara sa pot privi drept in ochi adevarul gol golut, si adevarul redus la plasticitate absoluta; si pentru ca tin la mine si ma cunosc, si stiu ca nu reusesc sa accept sa vad lucrurile cu curaj decat daca sunt luata intr-un anumit fel, si cu o anumita delicatele, atunci fac acest lucru in cel mai diplomat mod posibil: dau drumul la un film din cele care mi-au placut mie la viata mea, si usor, usor, cum se scurg secventele si replicile, incep si gandesc.
        Astazi m-am uitat la Ally McBeal. Serialul adolescentei mele, duminica de duminica nu ratam niciun episod. Il revad acum, pentru a nu stiu cata oara, si pentru a nu stiu cata oara asta se potriveste fix la fel cu simtirile si gandurile mele vis-a-vis de anumite conceptii, idei, trairi.
        "Orice virtuti ar avea o fire echilibrata, asta e doar o forma placuta de nebunie"
        Nu stiu cati dintre noi au curajul sa se arate asa cum sunt, sa se comporte asa cum simt, sa spuna cu gura mare ce gandesc. In mod clar, nu sunt multi din tagma asta. Pentru ca altfel ar sparge tiparul supusului dogmei sociale, si pentru ca ar iesi din randuri, se vor uita urat la ei. Se vor uita ca la niste ciudati si instabili emotionali, fara sa aibe curajul sa recunoasca propria lor instabilitate si vulnerabilitate.
        E dureros cred, sa acceptam aceasta limitare de putere, vointa, securitate. In facto, suntem atat de pereni si perisabili, ca uneori ma intreb oare cum reusim sa traim 70 de ani si nu suntem toti institutionalizati?!! Asta pentru ca probabil, societatea in care traim, este oricum un ospiciu in care nebunii circula in libertate??!

        Nu stiu de ce ni se intampla aceste lucruri, nu stiu de ce suntem supusi la atatea incercari de toate formele, de ce avem parte de exercitii cardio gratuite ale sufletului, pentru ca, indiferent ca totul pare o cursa si la final ar fi de preferat sa castigi (caci asa ai invatat tu cand erai mic), oare care este sensul?
        Am pe langa mine multi oameni care la varsta similara cu a mea, se intreaba care este de fapt sensul vietii? Care este de fapt logica pentru care te nasti? Ce inseamna sa fii implinit ca om? Prin ce anume esti apreciat de tine insuti si apoi de restul? Ce te defineste pe tine? Si sirul intrebarilor poate continua...
        Se zice ca daca te casatoresti, faci copii, construiesti o casa si sadesti un pom, poti spune despre tine ca te-ai facut util Universului. 
        Dar daca inca nu ai facut niciuna dintre toate acestea? Isi scade mai mult valoarea ca om? Esti tratat ca un inadapt? 
        Poate ca timpul meu cu timpul lor nu este acelasi. Poate ca ritmul meu, cu ritmul lor nu se pupa. Asta nu inseamna ca sunt cu ceva mai prejos. Nu inseamna ca sunt mai idioata, mai saraca in simtire sau intelect. Nu inseamna ca nu am capacitatea, nu inseamna ca sunt redusa ca om. Doar ca timpul meu cu timpul lor nu este acelasi. 
        Da, imi doresc o normalitate asa cum este ea descrisa ca "sensul vietii" de catre semenii mei. De ce? Pentru ca as vrea sa vad ca zbuciumul meu si eforturile mele de atatia ani nu au fost in zadar. Pana acum, daca ma uit, nu am lasat nimic in urma. Poate ca de aici inainte insa se vor petrece minunile. Si poate ca am avut nevoie de anii astia ca sa pot culmina toata experienta in anii care vor sa vina... Ma simt nebuna cu acte in regula uneori, si de o luciditate inspaimantatoare alte ori, de o siguranta de sine fascinanta uneori, si atat de puternic senzoriala si de necontrolat alte ori...
        Fara mine, fara tine, fara ei, lumea in mod clar ar fi mai saraca. Fara nebunia noastra temporara si fara zbuciumul interior afisat fara frica, noi restul nu am reusi sa invatam nimic. Oricum, pana nu suntem aproape de a fi ingropati de vii nu reactionam. Insa se pare ca noi, ca specie, in ultimile decenii incepem sa invatam si din ce experiente traiesc altii. Asta inseamna ca ne-a mai crescut putin coeficientul de inteligenta.  
       Pana cand am sa vad finalul povestii vietii mele, citesc randurile de mai jos si zambesc..

"Go ahead and cry now, 

Just give in to the madness,

The only way to feel your joy, 

Is to first feel the sadness..."

"All of the happiness you seek,

All of the joy for which you pray,

Is closer than you think, 

Is just one hundred tears away"... 

I wish for tears of joy...

Yours,

Me