Iertarea

        M-am gandit mult inainte sa scriu acest post. Am digerat ideea pe toate partile, stand prin casa intr-o zi de weekend, dupa ce am citit, dupa ce m-am uitat la un serial, am privit afara si am ascultat pasarile ciripind intr-o fericire pt caldura, dupa ce am vorbit cu prieteni si am ascultat povesti ale lor si ale lumii dupa aceea, caci am rasfoit on-line-ul. Si dupa ce am privit adanc in viata mea.

        E greu sa ierti. Cel putin asa pare. Totul devine greu cand nu poti accepta ce ti-a facut, sau spus x sau y. E greu sa treci peste jigniri, batai, chin, injuraturi, privari de libertate, sau cine stie mai cate alte atrocitati sau violente au mai putut indura unii, multi, dintre semenii nostri... Nici nu te gandesti sa ierti cand vezi ca viata ta a luat un anumit curs, cand vezi ca deciziile pe care le iei sunt influientate, inconstient poate, de un trecut inca neacceptat, inca neiertat.
        E imens de greu, daca nu cel mai greu, sa te ierti pe tine. Ma uit la lucruri marunte la mine. Nici acum, dupa 8 luni de cand Ciuci nu mai e, nu imi pot ierta ca am tipat de vreo cateva ori la el. In seri de oboseala, venita de la birou, dupa o zi lunga si plina de detoate. Am tipat la el ca facuse pisu in casa, dupa ce l-am scos afara la 6 dimineata. Era 8 seara cand eu faceam asta. Si nici nu ma gandeam ca era absolut normal pt bietul suflet sa nu mai poata tine pisu, bebic fiind inca. 14 ore in care nu iesise la aer, ci statuse la fereastra balconului si privise afara la pasarile care se jucau prin pomi. M-am urat si mi-am repugnat mie pt scaparea aiurea, necontrolata si constientizata tarziu. Poate parea putin lucru. Insa animalutul asta m-a iubit neconditionat si mi-a dat mii de momente frumoase, iar eu nu am putut sa judec limpede, si am reusit sa ii sperii inimioara care salta de bucurie cand ma vedea, printr-un urlet de furie ca trebuia sa spal pe jos o baltita. Inca o data: m-am urat. Pt lucrul asta. Daca pt asta mi-am facut un proces de contiinta imens, adica pt faptul ca am ranit un suflet care nu mai stia ce sa imi faca atunci cand intram in casa, ganditi-va cat m-am urat pt vorbe grele aruncate parintilor, poate si prietenilor. Am invatat in ani sa ma abtin. Pt ca a rani este cel mai usor. A accepta ca ai gresit este greu. A te ierta, am simtit ca e ca si cum ai ridica un munte pe umeri. Insa eliberarea ce a urmat.... si cursul lin de viata pe care l-am vazut, mi-au spus ca asta este maturizarea emotionala, a contiintei mele umane, a mea ca adult.

        Am invatat ca a ierta, a te ierta, inseamna eliberare. Inseamna apropiere de Dumnezeu, de tine insuti. De Dumnezeu care, sub orice forma s-ar gasi in toate religiile Pamantului, a sustinut in nu stiu cate feluri iertarea. Ne-a iertat pe noi, si ne iarta in fiecare zi pt toate gandurile, vorbele, faptele pe care le facem. Pt ca suntem facuti din El.
        Parintii nostri au gresit, unii dintre ei, cu diverse lucruri cand ne-au crescut. A fost felul lor de a incerca sa ne dea ce au crezut ei ca e mai bine pt noi. Nu s-au nascut parinti. Nu aveau de unde sa stie cand si cum sa procedeze corect fata de noi cand ne-au adus pe lume. Sunt alti parinti care au har pt aceasta "meserie" pe viata. Ei probabil dadusera dovada in alta viata ca stiu sa acorde copilului lor dragoste, libertate, caldura neconditionate.
        Fratii nostri. Cand s-au nascut nu s-au nascut "frati" de meserie. Sau "surori". Au invatat si ei cum sa fie mai buni dupa ce ne-am spart capete, dupa ce ne-am batut, dupa ce ne-am jignit si furat biciclete si jucarii, sau banii unii altora. Nici ei nu au stiut de la bun inceput cu ce se mananca fratia. 
        Exemplele de mai sus sunt, dupa parerea mea, cele mai sensibile. Pt ca vorbim despre legaturi de sange. 
        Nici prietenii nostri nu au stiut de cand s-au nascut cum sa ne fie prieteni. Au invatat si ei dupa ce au gresit. Si dupa ce i-am acuzat de dezinteres, lasitate, nesimtire, proasta crestere, sau mai stiu eu ce. Insa nu ai stiut de la bun inceput cu ce se mananca acest full time job: sa fii prieten.
        Pt cei care nu au stiut, oare cat o sa le mai aducem acuze in viata asta? Isi platesc singuri greselile, nu mai trebuie sa facem noi nimic in acest sens. Insa pt noi, pt linistea noastra, pt ca sufletul nostru sa gaseasca  drumul spre mai multe cai ce ne sunt ascunse ochiului sufletului si celui al mintii inca, iertarea este pasul catre ele. 
        Oare nu ajunge cat isi doreste Egoul nostru sa se razbune, sa distruga, sa simta puterea data de  refuzul de a acorda aceasta binecuvantare inimii noastre lor? Ganditi-va la vorba aceea: "Orice fapta buna se intoarce inzecit". Nu vreau sa o transpun catre fapta rea sau chiar in nefapta.  

        Mi-a parut rau ca am invatat asta doar trecand prin diverse dureri, pierderi, lupte. Mi-a trebuit sa fiu in mocirla propriei mele fiinte ca sa inteleg ca a ierta, este un gest de maturitate, bunatate, spiritualitate, intelepciune. Iertarea este gestul eliberarii de trecut. Gestul curatarii sufletului. Acceptarii imperfectiunii in mijlocul perfectiunii care suntem. Suntem creati dupa chipul si asemanarea Lui, insa ne-a dat marea putere sa ALEGEM. 
        Tragand o linie. "O persoana spune in medie 2250 de cuvinte pe zi catre 7,4 alti indivizi; vor fi folosite aceste cuvinte pt a acuza sau pt a ierta?" Acuzele sunt in fiecare secunda adresata. Iertarile? Mai rar.. Asta va face diferenta intre voi, si restul..


Yours, 
Me