Puterea schimbarii continue

Mi-am amintit ca scriam candva... Si ca imi placea extrem de mult si ca ma ajuta sa ma

deconectez, sa ma relaxez, sa imi las mintea sa colinde pe unde dorea ea si ma simteam libera de sub orice jug.

Ultimul post l-am scris pe 1.03.2016. Acum aproape doi ani si jumatate. O fotografie astazi m-a trimis in trecut. O fotografie a unei prietene de pe Facebook. Un scaun in mijlocul unui hambar imens. Care avea nisip pe jos, cred ca era de fapt un manej. Nu mai conteaza. Ideea acelui scaun in mijlocul unui spatiu imens m-a dus cu gandul meu in mijlocul vietii mele. Intre inceput si sfarsit este un mare spatiu, un loc plin de nisip pe care iti poti desena linistit viata. Mai bate o rafala de vant, mai vine o ploaie si iti strica desenul, apare soarele si linistea din nou si te apuci iar de desenat si tot asa.

Am inceput acest blog in 2009. La ceva vreme dupa moartea tatalui meu. Intrasem deja cu bocancii in durerea de care fugisem aproape jumatate de an. Si atunci a inceput drumul meu catre maturitate. Mereu am crezut asta: nu vei deveni niciodata matur pana nu traversezi o pierdere, o durere, o cumpana de viata care te scutura din toti rarunchii.

Din 2009 au trecut noua ani. Noua ani de atat de multe evenimente si schimbari ca nici nu mai stiu daca le pot tine sirul. Am schimbat case, am schimbat job-uri, am schimbat orase, am cunoscut alte orase, oameni, am revenit pe taramurile natale, m-am reinventat in mii de moduri posibile si inimaginabile. Schimbarea a fost constanta acestei perioade. Transformari mari si de impact, constientizate, analizate, respinse, apoi acceptate si imbratisate.

Apoi am mai constientizat ceva: parca este un ciclu care se repeta o data la cativa ani. O data la cativa ani ma regasesc intr-un moment in care timpul incetineste si totul aproape ca ingheata. Parca se pune totul pe hold si mi se creaza o bula in spatiu si timp ca sa evaluez tot. O data la cinci ani, cam asa. Si atunci re-evaluez starea de fapt a tuturor elementelor mele de jur imprejur. Asa am ajuns sa imi dau seama ca imi e dor sa scriu. Si imi sugera Universul prin orice instrument avea la indemana, om, semne, filme, carti, orice prindea, ca este cazul sa ma apuc din nou. Nu de alta, dar de terapia prin scris ati auzit?

Cand traversam procese de reinventare, efortul psihic si emotional este mare pentru ca suntem in cautare. In cautare de idei, de perspective noi, de intelegere si de descoperire, suntem in explorare, iar explorarea iti solicitate extraordinar de multe resurse. Si atunci trebuie sa iti refaci energia cumva. Iar eu asa o refac: prin scris.

Citeam din ce am scris in acesti ani. Sunt o fire vulcanica si traiesc intens tot :) S-a mai schimbat putin asta, m-am mai domolit, deh, varsta. :) Insa tot o justitiara am ramas si tot pentru dreptate si corectitudine ma bat. Am invatat in acesti ani despre coaching, despre managementul cunoasterii (de la cea intelectuala - vorbesc despre "data & facts", pana la cea spirituala si emotionala). Cumva ma pregatesc pentru alte schimbari, cred. Am devenit mai intuitiva, atenta si introspecta. Am devenit mai buna si mai deschisa sa fac bine oricat de des pot fara a mai avea teama de a fi ranita. Am invatat doar ca este nevoie sa mi se ceara  acest ajutor ca sa fie valorizat si primit efortul cu inima deschisa. Cred ca de aceea am ales sa ma specializez in life coaching si alte metode de dezvoltare personala. Sunt modalitati prin care poti ajuta si celalalt sa stie cat valoreaza sa ia mana de ajutor ce o primeste.

Au fost ani despre descatusare. Ani de mers pe spini si pe gazon verde si ud. Ani cu de toate pe care nu ii regret si nu i-as schimba cu nimic niciodata. Ani plini care m-au definit ca adult si pe care nu am cum sa ii uit. 

M-am reintors la scris. Si ma simt fericita. 

Photo: credits to Sori Tigaeru

Yours,

Me